Copilul invata din fapte, nu din vorbe

Parintele nu trebuie sa fie excesiv de ingrijorat de diver­sele probleme din adolescenta, dar nici indiferent. Este nevoie sa fie un bun ascultator, sa nu dea sfaturi de­cat daca i se cer, sa fie un bun sprijin. Nu trebuie nici sa incerce sa contracareze ideile negative ale co­pilului. Daca adolescentul se simte urat, desi nu i-a spus nimeni asta, este important sa fie ascultat, nu sa i se dea argumente ca nu ar fi urat. Dupa ce isi spune oful, putem sa abordam si idei rationale. Nu ina­in­te. Inca ceva: nu dormiti cu copilul in pat.

De obicei, parintele sau pa­rintii anxiosi dorm cu copilul in pat mai mult decat este necesar si il pri­veaza de autonomie, de matu­ri­zare afectiva, de sanatate psihica buna. Parintele dependent de copil ii va transmite acestuia dependenta si sentimentul de nesiguranta. Asadar, nu-l rasfatati, nu-l supraprotejati. A rasfata inseamna a face pentru co­pil ceea ce poate face singur la acea var­sta.

De exemplu, la doi ani, un copil doarme singur in pat, in ca­mera lui, separata de a parintilor. Se spala pe dinti si invata sa se spele pe corp, mananca singur cu lingura si furculita (cat are el nevoie si cand ii e foame, fara a fi fortat de parinti). Se dezbraca singur, cere sa mearga la toaleta, bea singur din cana, imita adultul la treaba. La trei ani, poate ajuta in casa, foloseste cutitul si foarfeca, plastilina, se poate im­bra­ca singur, poate sa isi pregateasca un sendvis, sa fie res­ponsabil de o treaba in casa. La patru ani, deja a­juta la asezarea mesei si este mult mai autonom, evident, doar daca este lasat.

Cum sa il ajutam sa se accepte?
–  Este necesar ca parintii sa isi rezolve obsesia perfectiunii. Uneori, ei ii induc copilului ideea ca nu este OK, cel mic simtindu-se astfel neacceptat. Iar discriminarea unui copil de catre altul implica si atitudinea parintelui celui din urma. De cele mai multe ori, un copil rautacios es­te un copil frustrat, cu parinti care discrimineaza. Daca parintii nu au mania perfectiunii si copilul este batjocorit de alti copii, este necesar sa i se explice: „din anumite motive unii copii sunt invidiosi pe tine, si a­tunci se razbuna”. Astfel, parintii il a­juta pe copil sa isi dezvolte inteligenta emotionala, capacitatea de a fi empatic cu cel care il batjoco­reste. Pe de alta parte, e nevoie sa invatam ca orice asa-zis defect tot ne ajuta la ceva.

Am avut un client, adult, care, de mic, era complexat ca are urechile prea mari. Iar la te­rapie am observat ca avea o calitate exceptionala: era un foarte bun ascultator! Deci, orice asa-zis defect contine in el o calitate! Este necesar ca parintii sa accentueze abilitatile copilului si chiar avantajele presupusului defect. Sa il ajute sa isi puna in valoare si alte calitati sau talente. In perioada adolescentei, cum spuneam, orice tanar poate avea sentimente de inferioritate, mai ales fizice si sociale. Dar este doar o faza, considerata fireasca in evolutie.

Cand stim ca este cazul sa mergem cu copilul la un psiholog?
–  A merge la psihoterapeut ar trebui sa devina ceva normal in ziua de azi. Mai ales ca acesta ofera, printre altele, si servicii de dezvoltare personala, consiliere, consultanta. Nu trebuie sa avem o problema grava ca sa ajungem la psihoterapeut. Asa cum se pune accentul pe prevenire in sanatate, si in acest caz este vorba despre prevenire si cunoas­tere de sine. In definitiv, orice persoana are proble­me, dileme. Unii le constientizeaza si se adreseaza acestor servicii, multi le neaga. Nu trebuie sa ni se umfle maseaua ca sa ajungem la medicul stomatolog, lucru valabil si pentru psihoterapie si consiliere.

Se ajunge la complexe pentru ca oamenii – adultii, in ge­nere – nu sunt invatati lucruri elementare legate de educatie si cres­tere. O schimbare a menta­lita­tilor sociale ne-ar face mai… calmi. Atata timp cat noi, ca popor, ne vom considera inferiori (din pacate, asa ne consideram), copiii nostri nu pot scapa de sentimentele de inferioritate si de complexe. Pe noi, adultii, ar fi de dorit sa ne preocupe propriile dificultati psihologice si sa mergem la terapie pentru a nu le transmite copiilor dificultatile noastre.

Nu exista psihote­rapie a copilului fara context, adica fara familie. Atunci cand copilul devine foarte inchis in el sau are stari depresive, este cazul sa mergem in familie la specialist, fapt care nu il va scuti pe parinte de munca. Parintele este parte din problema si, deseori, are mai intai el nevoie de terapie.