Cum traim alaturi de un bolnav fara sa ne culpabilizam
Sa reusim sa stabilim limite
„Vina poate deveni lucrul cel mai toxic posibil“, spune Cristophe Faure, „pentru ca ne impiedica de fapt sa fim cu adevarat prezenti langa celalalt. Ce ne spune aceasta? De cine ne vorbeste daca nu de noi insine? La un moment dat, exista o decizie care trebuie luata: cine are prioritate? Relatia cu celalalt, care sufera, sau starile mele psihologice? Asta inseamna: pe acest apropiat… il iubesc realmente?“.
Pentru Isabelle Moley Massol, „vina poate sa roada si, in final, sa creeze o distanta intre subiect si cel bolnav“. Cel mai adesea, cel din urma nu asteapta lucruri extraordinare, pur si simplu sa ramana in relatia care a existat mereu. Astfel ca este vorba despre empatie, despre ascultarea asteptarilor sale.
Unii vorbesc despre boala, lor, altii despre alte lucruri. Important este sa nu anticipam ceea ce credem noi ca ar fi bine sau rau pentru bolnav, trebuie sa stim sa punem limite, spre a nu ne epuiza. Laurence Roux Fouillet propune, de asemenea, sa facem „minicontracte“ pentru a ne vindeca de vina: sa inlocuim o suferinta cu actiunea, sa compensam fara a cadea in sacrificiu.
Sa acceptam ca nu e vina noastra
Misiune indeplinita pentru O., care, scriind scrisori la patru maini alaturi de sora ei, accepta in final sa se elibereze de vina. Dar i-au trebuit sapte ani. „Am inteles in final ca nu acceptam sa las din mana controlul si sa las camp liber doctorilor, singurii care ar fi putut sa o ajute pe mama.“ „Alegand sa fim alaturi de cineva, este preferabil sa ne impacam cu ideea ca ne angajam pe termen lung“, spune Françoise Bessis, psihiatru si psiholog la Centrul „Pierre Cazenave“ din Paris. Pentru luni si ani. Lucru care nu va fi fara consecinte.
„Ca sa poti face fata epuizarii si unui sindrom de burn out, cel care ajuta trebuie sa isi gaseasca echilibrul.“ Acest lucru l-a reusit A., care si-a „regasit“ mama, atinsa de cancer, pana la final. Impartind cate o privire sau un gest, au compensat ani de neintelegeri. Azi, in ciuda tristetii sale, A. a regasit pacea. Un lucru care pentru Christophe Faure, trimite la notiunea budista a celor doua beneficii: „Pentru ca o relatie sa fie adevarata, trebuie ca binele facut persoanei ajutate sa devina propriul nostru bine. Ceea ce inseamna ca, pentru persoana ajutatoare, trebuie sa aduca o recompensa.
Acest fapt va permite relatiei sa fie sanatoasa. Daca nu, suntem in logica sacrificiului. Sacrifiu care genereaza adesea agresivitate, ura, violenta fata de cel bolnav si care duce clar la esec“, spune Françoise Bessis. Laurent, dupa ce a avut grija de tatal sau bolnav de cancer, vegheaza acum asupra mamei, atinsa de Alzheimer. „Nu sunt genul care da cu piciorul greutatilor“, recunoaste el. Este imposibil pentru mine sa fug de boala ei. Dar fata in fata cu degenerarea pe care aceasta moarte alba o presupune te simti complet neputincios, vinovat.“ El a devenit acum tatal si mama parintilor sai. „Cand nu poti face nimic, trebuie sa construiesti“, „Actul sau de iubire? Crearea unui serviciu de ajutor pentru cei care au grija de cineva bolnav. Un erou? „Doar un fiu obisnuit.“
Un caz celebru
Cand prietenul lui Freud, Joseph Breuer, s-a imbolnavit, acesta a trait vina si ambivalenta care ii marcheaza pe cei apropiati. I-a administrat cocaina, un panaceu pe care Freud insusi l-a incercat. Dar, din pacate, a marit foarte mult dozele. Drogul sau cancerul, Freud nu a stiut niciodata ce anume l-a ucis pe Breuer. Acest fapt l-a torturat o lunga perioada pentru ca Breuer fusese prieten, dar si maestru al lui Freud. In ce masura a „vrut“ inconstientul lui Freud ca drogul sa ia locul sau? A meditat la aceste lucruri in timp ce el insusi era bolnav de cancer la maxilar. Freud vorbea tot mai greu. A murit de ceea ce il ajutase sa dea glas inconstientului. Dar prin liniste a putut, in sfarsit, sa auda iubirea celorlalti si sa se gandeasca cu afectiune la Breuer.
