Despre „bruxismul” școlii online
Nu am citit ce s-a scris în ultimul timp (oficial) despre școala online, dar am văzut o mulțime de postări care se îndoiesc de eficienţa orelor online.
Mă gândesc că nemulțumiții au în vedere diverse aspecte care ar putea face să meargă prost predarea online, de la dificultatea copilului de a sta singur în camera lui conectat la computer până la angoasa profesorului de a se ști văzut și auzit, predând. Știu că au fost destul de mulți părinți care au ținut morțiș copilul la distanță de computer și-acum sunt în situația de a pune copilul în fața computerului.
Cu privire la copilul trist că nu iese din casă, am toată compasiunea și cred cu toată tăria că „ceea ce crede și simte mama și tata despre statul acasă și învățatul online” se preia și de către copil, cel puțin atitudinal. De aceea, cea mai bună atitudine pentru părinți ar fi „ce-o fi-o fi, lasă că ne adaptăm noi și la asta, cum am mai făcut și în alte situații”.
Ceea ce îmi scapă și nu înțeleg bine este rumoarea și „bruxismul” profesorilor care sunt revoltați, scârbiți, speriați și care prevăd apocalipsa educației cauzată de online. Dacă în timp profesorul ar fi deprins lucratul pe grupe, mutatul online ar fi fost cam ca lucratul cu grupuri. Un grup în clasă, altul acasă. Câțiva profesori cu care am vorbit sau despre care am auzit vorbindu-se de către alții e cu privire la tracul de a fi filmat și îndoiala că există „autoritate pedagogică online”, adică dacă pot „controla” și gestiona elevi și în clasă și acasă.
E mai greu, e mai complex, e multitasking și mai provocator, dar ….nu avem încotro. Pur și simplu, trebuie să o luăm cătinel-cătinel și să învățăm cot la cot cu copiii să facem asta. Sunt și părți bune în asta, pe bune. Când ne vom fi obișnuit cu acest mod, vom vedea că avem mai mult timp liber, scăpăm de trafic dacă lucrăm de acasă, stăm mai mult în dulcea noastră casă și putem lua ore suplimentare. Elevul scapă de uniformă, de statul în banca (în care corpul are formă cifrei 4 văzut din profil), de bullyingul direct, de recreaţii dure, de emoțiile confruntative când te ridică în picioare în clasă, de umilirea profesorului… pentru că, acum te pot auzi părinții.
Pot să înțeleg cât de surprinși sunt unii profesori la ideea că vor „lucra într-un acvariu” și că vor fi expuși, văzuți, auziți, evaluați de către părinți dar….asta e. Am intrat brusc într-o nouă epocă și ne-am deranjat din obiceiuri și credințe, ducem cu noi povara incertitudinii și-a speranței mutilate și timide dar, adaptarea e vitală și nu avem de ales.
Las aici o ultimă idee pentru cine o citi până aici: ieri, am văzut un mare articol în New York Times (parcă) „regulation before education” care mi-a hrănit viziunea despre școală și anxietățile anticipatorii. Cumva miezul articolului e bazat pe ideea „echilibrul emoțional precede educația”, sau „regularizează-te înainte de-a te apuca de învățat”.
Dragi profesori, aveți voie să fiți anxioși, să protestaţi, să nu vă placă ideea hibridă sau online. Dar va rugăm (noi, părinții) să vă aruncați în proces și noi vă ajutăm din mers. Chiar dacă veți greși, veți repara. Poate faptul că nu veți mai vedea live elevii care stau plictisiți, care mănâncă pe sub bancă, care cer la pipi, pe cei care se ciupesc, se foiesc, vă ajută să nu mai fiți nervoși. Cât cu privire la faptul că veți fi văzuți și auziți, asumați-vă și fiți lângă voi înșivă şi nu fiți perfecționiști, că nu are nimeni nevoie de asta ceva.
Pe de altă parte, „a lucra online, nu înseamnă a nu lucra decât online”…, trece ea și pandemia, căci toate trec.
Viki Dumitrache este psiholog cu o experienţă de peste 20 de ani. Deţine multă experienţă şi expertiză în abordarea familiilor şi a relaţiilor. De asemenea, poate aborda depresii, atacuri de panică, boli psihosomatice, aspecte legate de sexualitate (disfuncţii sexuale, homosexualitate, lipsa plăcerii, frigiditate, ejaculare precoce). Lucrează cu succes aspecte legate de stima şi încrederea în sine şi ceea ce oamenii numesc „a te iubi pe tine însuţi”. Este o persoană cu vocaţie, ia în serios ceea ce face, respectă oamenii şi este onestă cu ei. Face dovada unei empatii bune cât să înţeleagă bine oamenii. Ia fiecare om în serios, caută să îl înţeleagă, să îl susţină şi să îi pună la dispoziţie cunoştinţele şi experienţa sa pentru a se înţelege şi el mai bine. Se străduieşte să facă o bună relaţie cu fiecare om, apoi să colaboreze cu omul pentru transformarea stării şi vieţii lui în bine.