Despre mancare… dincolo de farfurie

Suntem cum sublinia si antropologul Robin Fox, singurele creaturi care isi pregatesc mancarea la cald.

Am putea sa ne simplificam existenta reducand actul de a ingera hrana la functia lui bazala, de intretinere a functiilor corporale.

Cu toate acestea, exceptand situatiile nefericite ale saraciei, mancarea este privita mai intotdeauna din perspectiva incarcaturii ei emotionale, sociale si culturale.

Ea ne defineste prin felul in care ne raportam la ea, prin oamenii pe care ii alegem ca sa ne insoteasca la masa sau la gatit, prin valorile culinare pe care le adoptam.

Ce conteaza dincolo de aspectul brut al mancatului si de ce? Georgeta Savu, psiholog clinician, explica: „Suntem programati sa mancam bine! Pe creierul nostru se afla o regiune numita hipotalamus, care este raspunzatoare de hranire.

Studii de laborator ne arata ca lezarea unei portiuni din hipotalamus poate conduce la excese in hranire, obezitate sau, dimpotriva, la afagie (refuzul de a manca)“.

Putem considera ca exista doua aspecte diametral opuse ale acestei „programari“: la un capat, dereglarile de alimentare (anorexia, bulimia, binge-eating), in sensul in care persoana care sufera de o astfel de tulburare are o „virusare“ a soft-ului genetic, iar la celalalt capat sunt autotrofii, care demonstreaza capacitatea inedita de reprogramare a acestui soft.

In prezent, exista peste 3.000 de astfel de persoane inregistrate in lume; ele nu folosesc hrana solida, alimentandu-se doar cu energie solara si, uneori, cu lichide.

De ce este mancarea si o necesitate emotionala?

Bine-bine, asta demonstreaza ca avem creierul programat sa ne hraneasca pentru a ne mentine in viata. Dar cum ajungem de aici, de la o necesitate fiziologica de baza, la mancatul social, la mancatul care pune mai putin accentul pe hranire, ci mai degraba pe impartasirea unor emotii, pe comunicare, pe relationarea dintre oameni?

Exista cel putin doua explicatii posibile. Daca ne gandim bine, inca din viata intrauterina nu mancam singuri, ci suntem alimentati de mama, prin intermediul cordonului ombilical; mai tarziu, dupa nastere, sanul mamei este sursa noastra de hrana.

In timp ce suge, bebelusul simte caldura corpului mamei, respiratia acesteia pe fata sa, privirea atintita in ochii lui – cu alte cuvinte, in timp ce isi „ia masa“, bebelusul nu este singur, o alta persoana, mama, este in permanenta acolo.

Chiar si mai tarziu, dupa ce copilul nu mai este dependent exclusiv de sanul mamei, tot este cineva langa el (mama, bunica, tatal, bona) care ii da sa manance cu lingurita, il invata „sa deschida gurita, ca sa aterizeze avionul“, si cum sa tina singur tacamurile in mana.

Securitatea mesei alaturi de ceilalti

Asadar, suntem invatati, obisnuiti, sa mancam in compania cuiva. Inca de cand suntem mici, mancatul nu este o actiune solitara, ci, dimpotriva, o interactiune cu persoane apropiate noua, astfel ca, in subconstientul nostru, este asociat cu caldura, cu confortul, cu siguranta pe care ne-o dau in copilarie sanul si bratele mamei; ne dorim sa ne intoarcem acolo ori de cate ori este posibil.

Sigur, acest lucru poate avea si o parte negativa: mancam atunci cand suntem tristi, suparati, nervosi, cautam in mancare o consolare, o alinare, ceea ce uneori poate duce la supraalimentare si la grave probleme de sanatate.

Sunt mese pe care le luam in familie pentru ca avem nevoie de consolidarea sentimentului ca avem radacini, pentru ca avem nevoie de afectiunea aceea primordiala si de sentimentul stabilitatii.

Sunt mese pe care le luam cu grupul de prieteni, care ne fac sa ne simtim acceptati, integrati social. Mai sunt si cinele de afaceri, in timpul carora, prin intermediul unor mancaruri si bauturi alese, incercam sa ne pregatim terenul pentru o intelegere favorabila si fructuoasa.