Dilemele maternitatii

Blocajele inconstiente

Psihanaliza ne invata ca, in general, orice dorinta a noastra tine de inconstient, nu de vointa. Ori din dorinta ajunge la constiinta doar o parte infima.

Asadar este posibil ca la nivel constient sa iti doresti un copil, dar inconstient sa nu ti-l doresti. Si invers. Iata un exemplu pentru o astfel de situatie.

Silvia R. si-a dat seama ca isi doreste un copil abia cu cateva luni in urma. „Am ramas insarcinata la 20 de ani. A fost un «accident», asa ca am facut avort. N-am regretat niciodata decizia.

Pana la visul asta pe care l-am avut 19 ani mai tarziu, in care ramasesem insarcinata din cauza ca uitasem sa iau pilula. Eram fericita in vis, nu imi mai era teama.

Cand m-am trezit, am avut sentimentul ca asta imi doresc de fapt. Am 39 de ani si o sa fac tot ce pot ca sa am un copil. Incepand prin a-i gasi un tata…“ E paradoxala atitudinea ei?

O alta cauza a refuzului maternitatii poate fi dorinta de a pastra frumusetea. Fara sa fie de un narcisism patologic, multe femei se tem ca nu cumva sa li se deformeze corpul.

„Exista aceasta spaima de «slutire», exprimata intr-o fantasma de deformare iremediabila si implicit insuportabila“, precizeaza psihanalista Vera Sandor.

Asa stau lucrurile cu Adriana, in varsta de 40 de ani, actrita: „Partea animalica a sarcinii si a alaptarii imi repugna. Sarcina ma nelinisteste si am impresia ca nu as supravietui durerilor. Operatie, vergeturi, vagin deformat, abdomen lasat, depresie post-partum… Cum sa mai fii atragatoare dupa asa o intamplare?“

In cazul altor femei, dificultatea deciziei de a avea un copil e cauzata de relatia dificila cu propria mama. Andreea a mers la un psiholog la 34 de ani, fiindca se simtea incapabila sa traiasca si sa construiasca ceva durabil alaturi de un barbat:

„Psihanaliza pe care am urmat-o m-a ajutat sa ma eliberez de interdictiile materne. Mama m-a adus pe lume ca sa nu se mai simta singura.

Si-a sacrificat ambitiile in favoarea familiei, in speranta ca noi cel putin n-o vom abandona!

Aveam convingerea inconstienta ca trebuie sa raman pentru totdeauna fetita ei. Astazi accept ideea de a ma inscrie in generatia mamelor si de a o transforma pe mama in… bunica. Fara ajutorul psihologului meu, n-as fi reusit!“

Se cauta tata…

Multe femei ajung la varsta de 40 de ani fara sa-l fi cunoscut inca pe acela care poate fi tatal copilului lor. E usor sa-ti spui ca mai ai timp sa intalnesti marea iubire dar copilul nu asteapta, iar teama de a nu gasi un partener face ca trecerea timpului sa fie tot mai dureroasa.

„Cei patru barbati importanti din viata mea au fost imaturi si egoisti“, exclama Raluca V., in varsta de 43 de ani. „Trebuia sa-i dadacesc, imi era imposibil sa-l privesc pe vreunul dintre ei ca pe un potential tata al viitorului meu copil. Cand l-am cunoscut pe Dragos, totul s-a schimbat. E un tip serios, echilibrat, dornic sa ma vada fericita. Sentimentul ca pot conta pe el mi-a trezit dorinta de a-i darui un copil. Pentru prima data, sunt increzatoare.“

„Tatal este un partener cu obligatii egale in cresterea si educarea copilului“, subliniaza Simona Chiru, „dar, de cele mai multe ori acestea ii revin femeii, mamei. Am vazut tatici rupti de ceea ce inseamna nevoile copilului lor, fiindu-i acestuia mai mult un partener ocazional de joaca decat un tata.

Totusi, daca aceste momente petrecute impreuna sunt de buna calitate, copilul ajunge in final sa isi construiasca o identitate in raport cu imaginea paterna.“

Raluca are norocul sa fi dat peste un barbat care se simte pregatit sa devina tata. In societatea actuala insa, paternitatea, ca si maternitatea, nu mai sunt un lucru de la sine inteles. Carmen I., de exemplu, n-a iubit decat doi barbati si nici unul dintre ei nu vroia copii:

„Primul era casatorit si avea deja copii. Al doilea imi reprosa ca il privesc doar ca pe un potential «donator de gene», asa cum fac femeile de peste 30 de ani, care n-au avut copii. Tudor, actualul meu prieten, are 50 de ani, e divortat si are o fata de 15 ani. Cand ii spun ca imi doresc copii, imi spune ca e prea batran, ca nu se vede la 70 de ani cu un copil de 20.

Eu am 37 de ani si niciodata n-am fost atat de fericita cu cineva. Pe de alta parte, stiu ca mi-as rata destinul meu de femeie daca nu as da viata unui copil. Ar trebui sa-l parasesc pe Tudor? E o dilema care ma chinuie…“

Desi drama e serioasa, se impun totusi cateva intrebari. Atractia aceasta sistematica fata de barbati care refuza paternitatea merita studiata. Poate ca e o modalitate inconstienta de a exprima „non-dorinta“ de a avea copii? Pe de alta parte, nici a lua de una singura decizii majore atunci cand tu vrei si el nu vrea nu e bine.

Barbatii nu suporta sa fie fortati sa-si asume paternitatea, sa fie manipulati in directia in care o vor partenerele. O femeie care decide de una singura sa renunte la anticonceptionale si care il pune pe partener in fata faptului implinit, gandindu-se ca acesta se va obisnui cu ideea, risca enorm sa degradeze relatia dintre tata si copil.

E oare cuplul in pericol?

E o iluzie ca femeile care au o viata de cuplu fericita sunt scutite de incertitudini. Maternitatea si paternitatea presupun un anume parcurs launtric si marcheaza o schimbare de statut in cuplu. Acolo unde erau doi parteneri, vor fi trei membri ai unei familii.

De aici apar tot felul de intrebari… „Ma va mai dori el oare? Copilul ne va apropia sau ne va indeparta? Cine isi va asuma responsabilitatile?“ Uneori ideea de a face un copil, de a aduce o schimbare in cuplu, trezeste tot felul de temeri.

„Spaima poate fi provocata de un ideal matern sacrificial, imposibil de atins fara anulare personala“, adauga psihanalista Vera Sandor. „Acest ideal vine adesea din exigentele infantile ale femeii sau dintr-un mesaj matern de suferinta“, continua psihanalista.

Cu cat copilul soseste mai tarziu, cu atat independenta cuplului este mai solida. Cand traiesti in doi, poti sa improvizezi. Dar un copil e ceva pe termen lung, un angajament semnificativ, care pune in discutie legatura deja existenta. Pentru unii lucrurile merg de la sine.

Eliza, in varsta de 35 de ani si Marius, de 37, au vrut sa puna la incercare stabilitatea legaturii lor, inainte de a deveni parinti. „Am calatorit, am petrecut si ne-am maturizat impreuna. Povestea noastra dureaza de doisprezece ani si ni se pare firesc amandurora sa avem un copil care sa ne imbogateasca viata.

Eu am deschis prima discutia, de Sfantul Valentin, iar Marius a recunoscut ca si el se gandea la lucrul asta. Cu alte cuvinte, ne-am sincronizat!“ Pentru alte femei e ceva mai dificil:

„Ma simt bine la cei 38 de ani ai mei, chiar daca nu am copii, dar pe parintii mei i-am adus la disperare“, povesteste Lidia, fotograf. „Eu sunt sora mai mare, iar cele doua surori mai mici ale mele sunt deja mame. La fiecare aniversare, am parte de noi reprosuri din partea parintilor, de genul: «Tu cand o sa ne faci bunici?»

Presiunea asta constanta este culpabilizanta si ma face sa ma simt anormala. N-am nimic impotriva ideii de a-mi intemeia o familie, dar destinul a avut alte planuri cu mine. Am o viata plina, am o groaza de prieteni, imi ador nepotii si nepoatele, militez activ pentru ecologie si pentru un viitor mai bun pentru toti copiii din lume. Care-i problema atunci? De ce sa fiu presata si sa iau deciziile pe care nu le simt proprii?“