Eu si constelatiile familiale
Asadar, impreuna cu verisoara mea materna, am refacut arborele genealogic al familiei si pe baza acestuia, am compus si ceea ce se numeste genograma – adica arborele genealogic care urmareste diverse tipare care se repeta din generatie in generatie (boli ereditare, dependente, morti premature, longevitati, divorturi etc).
De atunci, am inceput sa citesc online tot ce se scrisese la acea vreme despre psihologia transgenerationala si am descoperit si la noi psihologi care modereaza seminarii de constelatii familiale.
Cand am aflat prima data despre cartea „Ma dor stramosii”, publicata de editura Philobia, m-am bucurat teribil pentru ca nu gasisem pana atunci o lucrare in limba romana care sa explice publicului larg in ce consta acest concept inovator si, totusi, paradoxal, atat de vechi in timp.
Pe editoarea cartii, Bianca Biagini, am cunoscut-o la telefon, si cu toate ca nu ne stiam, conversatiile noastre s-au intins pe durata a catorva ore bune, in care am vorbit cate-n luna si in stele despre… constelatii.
Parea ca ne stim de o viata, asa ca am acceptat imediat invitatia la un astfel de seminar care sa abordeze subiecte de interes national (problema violentei domestice, despre care se stie ca e un flagel national, relatia victima-calau care subscrie toate aspectele abuzului conjugal si relatia de cuplu in diverse epoci istorice (interbelica, perioada comunista si cea post-revolutionara).
Asadar, intr-o seara de primavara, ne-am adunat vreo 20??? de jurnalisti in spatiul foarte primitor al ceainariei Infinitea, sa „constelam” aceste aspecte. Nu m-a surprins decalajul flagrant al proportiei femei-barbati: un singur barbat prezent (ceilalti doi erau organizatori).
Un model asemanator am mai intalnit si la grupurile de psihodrama sau de sprijin la care am mai participat de-a lungul timpului. Iar singurul barbat prezent s-a dovedit si cel mai sceptic in ceea ce priveste conceptul si obiectivul constelatiilor familiale.
Toate pareau un soi de vrajitorie care nu ii inspira incredere. El a fost cumva provocarea serii – aceea de a-l integra in atmosfera si de a-l convinge de veridicitatea informatiilor. Dupa o scurta prezentare a cartii si a psihologiei transgenerationale, moderatoarea, psihologul Loreley Nedelcu, a scris ceva pe niste biletele, le-a intors cu spatele, apoi le-a repartizat voluntarilor care au dorit sa interpreteze rolurile.
Mai intai, s-a „pus in scena” perioada interbelica, in care cei trei „actori” au jucat rolurile pe care au simtit nevoia sa le interpreteze. Apoi moderatoarea i-a invitat sa citeasca ce e scris pe dosul biletului pe care care il primise fiecare.
Sa fi fost o coincidenta faptul ca fiecare actor interpretase rolul care ii fusese desemnat pe bilet, independent de vointa lor sau a moderatoarei? Adica au avut trairi de agresor, victima, respectiv, salvator, exact cele indicate pe bilet.
„Coincidenta” s-a repetat si la punerea in scena a perioadei comuniste. In cazul meu, imi alesesem – instinctiv sau nu – rolul de salvator, in care ma simteam eu insami. La ultima punere in scena, cea pentru perioada post-comunista, rolul in care am intrat a fost de victima, care mi se potriveste ca o manusa (chiar daca nu sunt incantata neaparat de aceasta conditionare, mi-o asum totusi!).
Acelasi rol imi fusese desemnat pe biletel de catre moderatoare, neintentionat bineinteles. Toate aceste participari ale mele nu au avut nici o legatura cu decizii rationale, ci am facut doar ceea ce am simtit nevoia sa fac, am dat frau liber unor trairi si unor emotii mai presus de ratiune.
Am inteles despre mine ca nu voi putea juca niciodata rolul de agresor, ca nu e in firea si in constitutia mea. Sa nu va inchipuiti insa ca au fost niste manifestari in genul tragediilor antice puse in scena de Andrei Serban sau Purcarete. Nici vorba!
Spectaculosul nu se regaseste in reactii extreme, ci in ceea ce spun despre noi aceste reactii. Am vazut acest lucru in felul in care, dupa incheierea constelatiei, grupul s-a separat in „bisericute” de 2-3 persoane care au inceput sa discute despre cele mai profunde griji si framantari ale lor, au empatizat cu suferintele marturisite, au explorat temeri mai vechi sau abia descoperite.
A fost o atmosfera de comuniune, pot spune, cu totul speciala, desi pe majoritatea celor prezenti o intalneam prima oara. Am plecat de acolo cu inima usoara si cu dorinta de a continua constelatiile familiale, dar explorand teme personale. Dorinta care s-a si implinit la cateva zile dupa.
Daca e sa rezum intr-o fraza esenta constelatiilor familiale, as formula astfel: „aveti grija ce ganditi, spuneti si faceti, caci actiunile noastre nu dispar in eter; ele se
De Daniela Palade Teodorescu – Redactor sef revista Avantaje
