Familia-locul în care copilul „devine”

Copilul se naște neștiind să facă aproape nimic altceva (excluzând comportamentele instinctive, de supraviețuire) decât să plângă. Când îi e foame, plânge. Când îl doare burtica, plânge. Când se simte singur, plânge. Când e prea multă lume în jurul lui, plânge. Uneori, și când îi e somn, în loc să doarmă, el plânge.

Ușor-ușor, începe să învețe diverse mecanisme, să-și dezvolte abilități, să se uite în jur, să observe, să preia și să facă. Care este primul loc unde copilul observă și de unde învață? Familia!

Nu știu dacă și vouă vi s-a întâmplat să spuneți sau să auziți pe alții spunând despre propriii copii replicile: “Seamănă cu mine! Așa eram și eu!” sau “E leit taică-su/maică-sa…din cap până-n picioare, pe interior și pe dinafară. Fix la fel făcea și el/ea!” De obicei, replicile astea sunt utilizate atunci când vrem să facem referire la niște comportamente/atitudini nu neapărat pozitive și vrem să scuzăm comportamentele nepotrivite ale copilului nostru. Dac-aș fi primit câte un bănuț de fiecare dată când am zis sau am auzit replica asta, acum aș fi fost mai bogată decât Moșul din povestea “Punguța cu doi bani”.

Însă, în replicile acestea se află atât de mult adevăr! Partea genetică are un rol uriaș în “crearea” unui om nou. Genele se transmit fără ca noi să putem controla asta, nu putem alege ce să moștenească copilul de la noi. Nu-i pot decide culoarea ochilor, înălțimea, lungimea degetelor de la mâini, forma buzelor. Nu pot alege ce boli să nu preia de la mine sau dacă părul să fie drept și întins, nu vâlvoi ca al meu. Deci, da, fizic poate semăna leit cu mine, fără ca eu să fi intenționat asta!

Însă, pot alege ce comportamente să-i transmit, căci comportamentul este ceea ce se învață. 

Ca învățător, ai șansa să lucrezi cu toate sistemele familiale, căci produsul acestora se află în clasa ta. Din momentul în care înțelegi sistemul în care a crescut copilul până a ajuns la vârsta școlarității, începi să te liniștești, fără a mai pune toată presiunea dezvoltării armonioase a copilului pe umerii tăi.

Când copilul ajunge la școală, va afișa comportamentele pe care le-a învățat până în acel moment. Unele se învață acasă, altele în afara casei, tocmai de aceea familia este locul unde copilul se întoarce și trece prin procesul de corectare și aliniere la valorile familiei. 

Copiii sunt diverși. Oamenii sunt diverși din punct de vedere fizic, emoțional, social. Și asta e frumusețea omenirii. Doar că, atunci când anumite aspecte ale omenirii tind să fie distructive sau autodistructive, nu se mai poate vedea frumusețea. În clasa mea, am copii pe care îi văd cum se bucură de copilărie, iar alții cum se chinuie să trăiască. Are oare familia un rol mare în bucuria copilului de a fi și a trăi?

Un copil speriat/anxios este un copil care a experimentat multă nesiguranță în familie; poate chiar alegerea familiei de a-l copleși cu toată atenția, de a-l îmbrăca și la 7 ani, de a-l hrăni cu lingurița pentru a se asigura că a mâncat bine, îi dezvoltă acestuia o stare de hipervigilență prin mesajul indirect transmis: “Lumea e un loc periculos. Doar noi te putem proteja de ceea ce e “afară”!” Acest copil încă plânge când ajunge dimineața la școală, când nu-și găsește guma de șters sau când un coleg se uită urât la el, întrucât așteaptă să vină cineva să-l salveze de acest loc periculos unde lucrurile se pierd și oamenii sunt răi.

Copilul perfecționist și critic este cel care a văzut în familie cum greșeala este taxată dur și pentru a nu experimenta acest sentiment greu, luptă din răsputeri să nu ajungă acolo. Dar, ce să vezi?! Nu poți să nu greșești niciodată, iar asta pune o presiune și mai mare pe umerii săi care își promite cu fiecare greșeală făcută, că va fi ultima.

Copilul timid, extrem de timid are ascuns în el un cumul de factori: puțin din frică, puțină vigilență, ceva comoditate, poate și urme de lipsă de expunere la diverse situații și contexte. Acest copil a experimentat că e bine si sigur să stea ascuns după piciorul mamei, să o lase pe ea să răspundă atunci când e întrebat de cineva cum îl cheamă, iar mama o face, imediat îi sare în ajutor cu replica: “Așa eram și eu!” La vârsta școlarității (6-7 ani), copilul poate avea toate abilitățile necesare să salute, să-și spună numele și să răspundă la unele întrebări simple despre el, fără ajutorul unui adult.

Copilul responsabil este cel care a primit sarcini de mic, sarcini corelate cu vârsta sa: să strângă jucăriile cu care s-a jucat pe covorul camerei sale, să-și ducă farfuria la chiuvetă, să strângă firimiturile din dreptul său etc. Acest copil a văzut în familie că toată lumea participă la treburile casei: mama, tata și copiii, astfel că, la școală își face ordine la banca sa, fără să i se spună, are grijă de lucrurile sale și ale clasei/școlii, nu lasă dezordine în urma lui. Dacă va scăpa o hârtie pe jos, pe stradă, o va ridica, neașteptând să vină cineva după el să o ducă la gunoi în locul său.

Copilul sigur pe el e cel care a văzut multă încredere in familia sa. Părinții nu se critică reciproc, ci aleg să-și facă aprecieri publice. Voia bună și armonia sunt prezente în casa sa. Serile în familie sunt relaxante. Greșeala e înțeleasă și acceptată, iar când un comportament nepotrivit apare, se discută despre el direct, dar cu empatie și fără acuzații grele. Comportamentele nepotrivite se corectează cu blândețe, dar fermitate. Limitele sănătoase sunt prezente și nu se fac compromisuri în încălcarea lor. În această familie se discută despre emoții și sentimente, se arată vulnerabilități, se plânge si se râde împreună, se cere iertare și se iartă. Copilul crescut într-o astfel de familie e vesel și liniștit, e un coleg bun, atent la el și la cei din jur. Nu are nevoie să-i fie validată orice decizie sau liniuță trasată, își cunoaște bine valoarea, știe cât de prețios este și nu-l dărâmă cuvintele răutăcioase ale colegilor. Acest copil aproape niciodată nu este victima unui act de bullying. În ochii lui se citesc liniștea și bucuria copilăriei.

Aș putea să mai povestesc și despre copilul furios, agresiv, despre copilul excesiv de dornic de atenție, despre cel care încalcă toate regulile, copilul veșnic visător și lista poate continua.

Întorcându-ne la replica ce caută să scuze anumite comportamente ale copiilor: “Așa eram și eu!” cred cu toată tăria că este purul adevăr în această replică. În același timp, cred că părintele încă mai este “așa”. Poate că a lucrat intens la a fi “altfel”, dar a păstrat ceva din acel „așa” și a transmis mai departe copilului său.

Un copil bun nu întâmplător ajunge bun. Când folosesc cuvântul “bun”, nu fac referire doar la bunătate ca valoare morală, ci este o sintagmă complexă și completă. Într-un “copil bun” e multă investiție emoțională, mult timp alocat relației cu el și cu ceilalți membri ai familiei, cu colegii de serviciu, cu doamna de la magazin și cu doamna ce mătură scările dimineața când plecați către școală. Sunt multe seri de lectură și jocuri cu prietenii de familie, multă consecvență în limitele stabilite, multe discuții și dezbateri pe diverse teme cu el și prietenii săi, dar și cu prietenii adulți, în timp ce vizionați un show tv, multă grijă față de natură, de animale, de oamenii din jur, buni sau nu prea, multă atenție la cuvintele spuse acasă, dar și în trafic și desigur atenție la corelarea cuvintelor cu faptele. Căci “un copil bun” a ajuns bun pentru că a observat, a învățat și a făcut!