Familiile, traditia si neintelegerile
Nu de putine ori, exista disensiuni si probleme de comunicare intre membrii unei familii. Cine isi imagineaza ca o familie extinsa este un loc unde curge lapte si miere, se insala. E un sistem adesea lipsit de armonie, si multe neintelegeri vin din ceea ce fiecare crede ca e bine, ca „asa se face“.
„Ce sa zic? Eu nu am inteles niciodata de ce in filme oamenii par sa se simta bine in familia extinsa, cu veri si matusi. Poate ca eu sunt mai nefamilista. Pe mine, ai mei, fara sa ma plictiseasca neaparat, nu m-au prea convins ca Pastele si Craciunul laolalta, an de an, ar fi vreo idee buna. Pur si simplu, nu pricep traditiile.
Bun, cat eram mica, taiam si noi porcul la tara, apoi am crescut si nu prea ne mai duceam pe la biserica. Imi amintesc vizitele standard la bunica paterna, care erau de o plictisealaaa… Ulterior, cand am crescut, lumea noastra sociala, a mea si a fratelui meu, s-a compus din prieteni la fel de boemi si de nefamilisti ca noi.
Intr-o zi, ne-a murit cineva. Se mai intampla. Era tatal unei matusi. Am sunat, am urat condoleante. Nu mai zic, mortul era undeva prin Timisoara (noi traim in Iasi). Nu mi-am imaginat nicio clipa ca e nevoie sa ma duc la inmormantarea acestei rude de gradul X pe care o vazusem o data in viata!
A iesit un megascandal pe tema lipsei de empatie si de solidaritate «la necaz» a acestei nevolnice ramuri a familiei! A fost nevoie de scuze, de explicatii, ca noi nu suntem asa de formalisti, ca nici intre noi nu ne uram intotdeauna «la multi ani» de ziua fiecaruia sau mai stiu eu ce urare conventionala. Dar a fost ceva revelator.
Iata ca exista oameni care traiesc dupa niste rituri pe care noi le-am abandonat. Ok, suntem si noi cam extremi, dar ce vrei? Dupa ce traiesti cativa ani prin Berlin si Londra, nu prea mai realizezi valoarea sarmalelor de Craciun.
Nu vreau sa par snoaba, dar pur si simplu imi dau seama ca noi, cei citadini, am pierdut fiorul ritualului care pe mama si pe bunica inca le mai anima. Sigur, sarmalele ma emotioneaza pana la lacrimi, mai ales daca lucrez in Singapore (ca acum), dar nu as face sarmale de Craciun ca «asa se face…».
Am facut cu fratele meu un inventar al traditiilor care nu ne mai spun nimic: casatoria la biserica. Si el, si eu traim cu cate cineva de ani de zile, fara vreo intentie maritala. Ca sa nu mai zic ca el, ca e baiat, a ajuns la un fel de menage a trois de mai multe ori. Mama stramba din nas si zice ca vrea nepoti.
Ceea ce ne duce la a doua traditie care nu ne mai spune nimic: copiii facuti la comanda parinteasca. Daca vom vrea copii, acestia vor aparea nu pe fondul cererii «vreau nepoti», ci pentru ca simtim noi nevoia de completare existentiala venita prin copii. Indiferent de ce frustrare aduce acest lucru in sufletul «blandei maicute».
Ceea ce ne duce cu gandul la o a patra traditie pe care ticaloasa noastra generatie («tinerimea din ziua de azi») o desconsidera: nici prin cap nu ne trece sa avem grija de parintii care imbatranesc! Suntem o generatie egoista, stiu.
Am citit lucruri despre culpabilizare si am decis sa nu ne culpabilizam. Vom face tot ce putem sa ne ajutam parintii, dar de la distanta, pastrand o anumita detasare. Poate ne vom implica doar financiar. Nu vrem sa locuim langa parinti, nu vrem sa avem un extra job in ingrijirea lor.
Cand vom avea copiii nostri, ei vor fi centrul existentei si le vom acorda maximum de atentie. Familia nu mai e ceea ce era, si un factor de disolutie suntem noi, cei tineri, care au acum in jur de 30 de ani. Si poate ca nu e rau.“
