Fiecare familie are o cutie a Pandorei
Ce dezlantuie motivatia de a scrie? Aveti in vedere un plan general al cartii sau…?
A.C.: In cazul meu, are legatura cu pierderea tatalui meu cand aveam 14 ani. Poate ca pierderea unui parinte nu este intotdeauna cumplita, dar pentru mine a fost. Aveam o familie fericita, unita, si cum acest lucru s-a petrecut brusc, am avut sentimentul ca lumea mea s-a prabusit.
Imi amintesc ca in vremea aceea citeam niste poeme, cand mi-am dat seama ca ceea ce citeam avea legatura cu ceea ce simteam si era interesant cum ma simteam, acompaniat de cineva care traise intr-un loc si intr-o epoca diferite.
Si atunci mi-am dat seama de puterea cuvintelor. Am descoperit felul in care cuvintele puteau fi un fel de purtator permanent al unor adevaruri esentiale.
Asa ca sunt de acord cu ideea ca toti avem instinctul de a spune povesti, de a visa si de a crea diferite roluri, si cred ca diferenta dintre oamenii obisnuiti si scriitori este ca cei din urma devin obsedati sa inventeze povesti.
Poate pentru ca au nevoie de mai mult, pentru ca au fost mai traumatizati si pentru ca, intr-un fel, literatura le ofera senzatia ca Paradisul poate fi restaurat. Si asta se intampla si cu personajul cartii mele.
Un prieten imi spunea ca personajul meu incearca sa-si restaureze lumea care a fost distrusa de revelatia cu privire la tatal sau.
Personajul este un fel de restaurator. Si cred ca noi, cu totii, incercam tot timpul sa recuperam in viata noastra ceva ce am pierdut din viata reala prin fictiune.
Este un act de compensatie…
A.C.: Da, pentru ca literatura poate fi mai frumoasa si mai interesanta decat lumea reala. Lumea reala este inglobata in fictiune. Dar puterea visului, puterea de a inventa lumi diferite, este mult mai necesara decat multi oameni constientizeaza…
Exista ideea aceea a paradisului pierdut spre care tindem. Bineinteles ca sunt si alte opinii despre motivele care ii fac pe oameni sa scrie.
Dar ceea ce este clar e ca exista un instinct natural spre povestire, istoria unei tari este o colectie de povesti, religia – la fel. Cand oamenii se intalnesc, isi spun povesti. Noi, fiintele umane suntem atat de dependenti de ele, incat ajungem inclusiv sa ni le spunem in timp ce dormim. Visele sunt povesti pe care ni le spunem noua insine. Noi, toti, avem nevoie de povesti. Doar realitatea singura nu ne multumeste.
Este dificil procesul creator in sine?
A.C.: Este greu, dar te simti constrans sa faci asta. Si este greu, nu pentru ca nu ai destul timp ca sa scrii, ci pentru ca trebuie sa intelegi lumea pe care o creezi, trebuie sa te apropii, sa te atasezi de personaje in aceeasi maniera in care te apropii de oameni reali.
Si ai nevoie de timp, ca atunci cand te imprietenesti: nu iti faci un prieten in cateva luni, ai nevoie de ani si ai nevoie de timp ca el sa devina o parte din tine.
Acelasi lucru se intampla si in relatia creator-personaj. Trebuie sa ai o personalitate multipla pentru ca trebuie sa intelegi personaje diferite, si asta poate fi foarte dificil.
Dupa cum vedeti, aceasta evocare a tatalui in romanul Ora albastra si unul din lucrurile care s-au nascut din subconstientul meu. Uneori, crezi ca ai depasit o anumita situatie si la un moment dat iti dai seama ca de fapt persista inca in tine si ca se reflecta in ceea ce faci.
Si revenind la Miriam, pentru viata, este o scapare permanenta, scapa de gardieni, scapa de trecut, dar nu reuseste sa fuga de amintirile sale si nu stii cum se termina lucrurile pentru ea.
Cand a iesit cartea, am fost criticat: s-a spus ca ea are un final prea bland. Eu nu cred asta, cred ca este un sfarsit dulce-amar. Este adevarat ca ei se reunesc, dar este inca o distanta intre ei. El spune „multumesc“ si asta e tot.
Viktor Frankl spunea ca cea mai importanta cautare a oamenilor este aceea a sensului…
A.C.: Da, incercarea de a da un inteles. Incercam sa intelegem, si oamenii au diferite moduri de a se raporta la probleme de-a lungul istoriei, diferite religii, diferite ideologii.
Acum, singurul lucru in fata caruia ne dedicam cu totii viata este aceasta noua „religie“, a economiei de piata, care nu este un sistem de convingeri, dar ii suntem devotati. Si asta are legatura cu aparitia modei si a altor lucruri.
Mai am un roman despre cultul corpului perfect – atat de prezent la televizor, in reviste, in publicitate. Si cu preponderenta este invocat trupul feminin perfect in mass-media.
Ati profesat si ca jurnalist. Ce imi puteti spune despre relatia dintre literatura si jurnalism? Credeti ca jurnalismul este un discurs inferior?
A.C.: Nu. Cred ca jurnalismul si literatura au un lucru esential in comun… amandoua spun povesti. Jurnalismul spune povesti adevarate, continutul este real.
In timp ce literatura spune povesti care nu s-au intamplat, dar care s-ar fi putut intampla. Marele avantaj al scriitorului e ca stie ce se va intampla. Literatura e o istorie privata.
Cred ca jurnalismul este o scoala potrivita pentru scriitori daca te opresti la momentul potrivit. Pentru ca te invata sa fii clar, simplu si astea sunt virtuti pentru un autor, dar apoi trebuie sa alegi.
Nu cred ca poti le faci pe amandoua, desi in America sunt jurnalisti extraordinari care scriu si carti. Jurnalismul trece printr-o criza pentru ca nu mai spune povesti, ci glorifica o cultura a scandalului. Si scandalul este o industrie. Traim intr-o societate a spectacolului
Interviu de Iuliana Alexa
