Instinctul matern: un mit?

Dorinta de a avea copii nu este univer­sala. Cele care refuza, nu au toate aceleasi motive. Dar si le asuma. Iata cateva confesiuni.

„Nu vreau copii!“ O declaratie care, in zilele noastre inca deranjeaza, surprinde. Dorinta de a avea un copil nu este sfanta, incontestabila? Din ce motive aceste femei intorc spatele la ceea ce este considerata functia lor primara de milenii? Georgiana Branisteanu, psiholog si membru fondator al Asociatiei Interdisciplinare de Psihanaliza Aplicata explica: „Dorinta de a avea un copil nu este instinctiva, pen­tru ca dorinta nu poate fi considerata instinctiva. Aceasta este o manifestare specifica aparatului psihic uman. Instincte au toate fiintele. Exista instinct de reproducere. La om, instinctul de reproducere traverseaza psihicul. Dorinta de a avea un copil reprezinta o nevoie psihologica ce apare la ambele sexe. Iar la femeie, apare in perioada copilariei, cand fetita o i­mita pe mama, exersandu-si propria maternitate in relatie cu pa­pu­sa“.

Prefer sa ma dedic carierei

Educate si crescute precum barbatii, femeile de azi si-au luat soarta in maini si muncesc. In acest context competitiv, unde doar performanta e ras­platita, ele ar trebui sa-si creasca copilul. Vast program! Pentru femeile care investesc in carierele lor, dorinta de a avea un copil se estompeaza, trece in plan secund sau moa­re. Atentia si eforturile pe care le-ar necesita acesti micuti sunt considerate prea mari. „Copiii mei sunt creatiile mele“, a­firma Raluca, 32 de ani. „Munca mea imi ocupa viata si nu m-as ve­dea oprindu-ma din pictat ca sa hranesc cu biberonul. Nu un copil vreau «sa iasa» din mine – n-as avea, de altfel, ce sa-i ofer. Creatia este deja o forma de nastere. Nu pot, n-am voie sa-mi irosesc talentul.“

Mariana, 33 de ani, este mai putin categorica. Ea datoreaza postul ei de expert in probleme de audit intr-o mare firma – in afara competentelor ei – si absentei unor angajamente din viata personala. Se deplaseaza si cateva luni pe an in strainatate, in tari diferite. „Nu puteam sa car dupa mi­ne un copil. Sa renunt la cariera mea? N-am intalnit niciodata barbatul care sa ma faca sa-mi doresc asta. Si chiar intalnindu-l, nu sunt sigura ca mi-as fi dorit un copil. Imi plac copiii, dar…“ In glasul ei se simte o nota amara: „Am vazut prea multe femei care au tras din greu. Colege umbland disperate dupa crese si dadace. Cele ajunse in situatia asta, parasite de fermecatorul sot, se intorc la serviciu pentru a-si putea creste progenitura. Este un iad sa cresti un copil muncind in acelasi timp; societatea o face pe femeie sa plateasca prea scump maternitatea“.

Fizic, maternitatea le dezgusta

Maternitatea este o experienta fizica. Ea afecteaza femeia in stra­fundul fiintei ei si o transforma. Acest sentiment straniu de a primi un alt corp, de a fi supusa unei for­me de pasivitate animala, femeile il traiesc foarte rar fara anxietate. Uneori sunt speriate de aceasta „invadare“. In campul semantic al maternitatii exista si semnificatii mai putin inaltatoare, ca de exemplu: pentru „sarcina“, sensul de „po­va­ra“ sau „greutate“.

Bianca, 48 de ani, nu si-a dorit niciodata copii: „Am fost dansatoare pana la varsta de 30 de ani; a avea un copil in­semna un corp deformat, un corp nepotrivit dansului. Nu­mai ideea de a purta in mine o al­ta fiinta mi-a fost dintotdeauna insuportabila. Pantecul umflat, mersul greoi, greturile… Si prefer sa nu-mi i­ma­ginez ceea ce trebuie sa fie o nas­te­re: suferinta, acea creatura care forteaza trecerea cand iese si te raneste… Iar femeia trebuie sa se abandoneze acestei forte. Ea nu mai este decat un mamifer.

M-am intrebat adesea despre lipsa dorintei de a avea copii si, mai ales, despre dezgustul fizic pe care-l simt la vederea lor. Nu-mi pla­ce sa iau un copil in brate. Nu pot sa consider induiosatoare aceasta fap­tura moale ce saliveaza si urla. Si, in cea mai mare parte a timpului, sunt exasperata de osanalele in­tre­ti­nu­te in jurul acestui sclavagism ce re­prezinta rolul de parinte“. A dez­va­luit de ce maternitatea se rezuma pentru ea la un scenariu catastrofal? „Eu sunt un accident. O fiica unica, nedorita. Mama mea nu numai ca mi-a reamintit-o adesea, dar m-a iubit de la distanta. Maternitatea n-a fost alegerea ei.“

Sotul meu este tot ce conteaza

Inca din adolescenta, Nadia, 35 de ani, a decis sa nu aiba deloc copii. „Poate pentru ca ma saturasem pa­na peste cap, eu fiind mai mare de­cat fratii mei cu sase ani!“ Cu toate acestea, sotul ei o incurajeaza sa faca un copil, fiindca el si-ar dori. „Este cu douazeci de ani mai in varsta de­cat mine si, in fata insistentei lui, a trebuit sa cedez. Dar m-am gandit bine, si nu vreau. Poate ca este e­go­ist, ingrozitor, asocial, insa vreau sa fiu numai a lui, femeia, amanta, pri­e­tena, muza, mama si copilul lui. Nu vreau alte interferente, nu vreau o al­ta fiinta care sa-mi acapareze energia sau care sa-l indeparteze pe el de mine. E provocarea mea, felul in ca­re imi vad eu viata, dreptul meu absolut, chiar daca suna ciudat.“

Vreau sa raman libera

„De mult timp, s-a format in con­sti­in­ta mea, cu maxima luciditate, ca si cum acesta era destinul meu, ho­ta­ra­rea de a nu avea copii“, remarca Con­­stanta, 50 de ani. „Cu toate a­ces­tea, am fost crescuta intr-o familie foarte credincioasa, traditionala, in ca­re misiunea unei femei consta in a aduce copii pe lume. Insa eu am refuzat dintotdeauna soarta surorilor me­le si a mamei, care s-a casatorit foar­te devreme cu un barbat pe care nu-l cu­nostea aproape deloc. Primul ei co­pil s-a nascut un an mai tarziu. Uneori o auzeam plangand, regreta faptul de a nu fi avut o optiune. Foarte tanara fiind, m-am revoltat impotriva acestei dictaturi a maternitatii.

Devenisem aproape obsedata de libertatea mea, de a avea un alt mod de viata. Voiam sa ma regasesc pe mine insami. Cu toate acestea, presiunea era enorma. Prin educatie, menirea mea era sa fac un barbat fericit si astfel sa reusesc in viata. In mod concret, nu simteam dorinta fizica de a avea copii si nu aveam nici cea mai mica intentie de a fi mama. De altfel, mi se parea ca am avut deja un copil. Fara indoiala: fratiorul pe care mi-l incredintase mama. Este poate o slabiciune din partea mea, dar, cu el, mi-am testat limitele in materie de responsabilitate.“

Sa fie totusi instinctul matern un mit?

Sa amani momentul potrivit pentru a avea un copil, sa astepti sa ai mijloacele financiare pentru a-l cres­te, sa fi gasit persoana potrivita: dorinta de copil nu se impune anumitor femei. Ceasul lor biologic pa­re sa nu le reaminteasca de trecerea timpului. Ele ating varsta de patruzeci de ani si realizeaza, cu mai mult sau mai putin regret, ca este prea tarziu. Sa fie totusi instinctul matern un mit?

Adaptare: Adriana Mocca
Ilustratie: Simona Dumitru