Iubire materna, iubire filiala

Desi i-am purtat pica sau am detestat-o uneori, asta nu ne-a permis niciodata sa spunem: „Nu o iubesc.” Mama ramane o icoana de neatins, sacra. Iata o posibila explicatie pentru un sentiment foarte complex.

„Imi amintesc, eram in camera mea de adolescenta. Mama era pe patul meu. Plangea incontinuu. Moartea bunicii mele e o facuse atat de fra­gila, atat de vulnerabila… Iar eu nu intelegeam: mama ei fusese o fi­in­ta ingrozitoare. De altfel, re­u­si­se cu greu sa aiba o viata normala din ca­uza bunicii: sa-si intemeieze o familie, sa puna distante firesti si ne­ce­sare. Inca de cand traia ne spunea ca nu o iubea”, se mira Angela D. Ce sa aiba atat de special a­ceasta le­gatura, de nu se rupe niciodata? Suntem oare, fii sau fiice, obligati s-o iubim pe cea care ne-a dat viata?

O obligatie sociala

„Nu-mi iubesc mama.” Foarte putini pot s-o spuna. Cuvintele sunt un tabu inca prea puternic. „Eu si mama avem o legatura politicoasa, aparenta unei relatii normale”, marturiseste Virginia A., 35 de ani, documentarist TV. „Sa spunem ca… ma inteleg cu ea, atata.”

La fel de rezervat, Razvan, 37 de ani, arhitect, considera ca are un raport „cordial” cu mama lui, „insa fara nicio complicitate”. Dar sa fie oare dragostea fata de mama… obligatorie?

„Ridicarea iubirii fata de mama la nivel de imperativ social are doua motivatii: pe de o parte, este o proiectie morala a ne­­ce­sitatii interne de atasament si, pe de alta parte, este vorba despre gradul de dezvoltare economica si sociala”, explica psihanalistul Eugen Papadima. „La noi inca exista parinti care si-au educat copiii in ideea datoriei acestora de a avea grija de ei la batranete, in lipsa unor facilitati acceptabile de ingrijire permanenta. Odata cu dezvoltarea unor institutii sociale capabile sa asigure o existenta demna celor care ajung la batranete, va aparea si o generatie de parinti ce nu-si vor mai educa fiii in ideea dragostei obligatorii pentru parinti”, continua psihanalistul.

O relatie fuzionala

„Prima persoana pe care o vede si simte bebelusul cand vine pe lume este (sau ar trebui sa fie) mama lui,” spune Raisa Constantinescu, psihanalist. „El se formeaza prin ea si cu ajutorul ei. Relatia mama-copil este fuzionala. Si nici nu se poate altfel, inca din stadiile timpurii. Ea este lumea lui inainte ca el sa ia contact cu lumea in­con­jura­to­a­re”, continua psihologul.

Dar a­ceas­ta legatura adanca si puternica se desface incet-incet pe parcursul vi­etii. „O serie de separari de ma­ma, nu lipsite de consecinte pe termen scurt, mediu sau lung se produc atunci cand se naste un frate sau o sora”, spune si Eugen Papadima. „Apoi, prin trimiterea copilului la bunici, la cresa, la gradinita, scoala, facultate, armata etc. De fiecare data se mai rupe putin cordonul ombilical simbolic, legatura persistenta in plan mental a unitatii mama-copil.”

Cu toate acestea, am cu­nos­cut cu totii acele momente de manie violenta impotriva ei, pentru ca ea ne-a dezamagit sau ranit. Ne-am spus cu totii, stran­gand din pumni: „O urasc!” Insa mo­mentele de ostilitate fac parte din dezvoltarea copilului, mai ales la adolescenta. „Nici cea mai buna mama nu va reusi sa evite total momentele in care este perceputa drept «rea», adica cea care frustrea­za”, spune Eugen Papadima.

„Calitatea relatiei dintre o mama si copilul ei depinde de gradul de po­tri­vire, de acordare dintre nevoile copilului si disponi­bilitatea ma­mei.” Sunt putini cei care taie le­ga­tu­­rile cu mama lor. Ei refuza sa-i poar­te pica, incearca s-o inteleaga, ii gasesc scuze: o copilarie dificila, un mediu apasator, un sot absent. Toti se poarta „ca si cum”: ca si cum totul ar merge bine, nu­mai sa nu vorbim despre asta, „pen­tru a evita un conflict care m-ar face sa nu mai pot da inapoi”, spune Raz­­van. Ei mentin o relatie, desi asta ii costa. „O vad pe mama din datorie“, isi reproseaza Ana, 26 de ani, peisagista. „Stiu ca ma iubeste, iar eu nu vreau sa-i fac rau.”