Le sunt recunoscatoare ca m-au acceptat in viata lor
Cati dintre noi mai dorim sa devenim astazi parinti? E mult prea complicat, impovarator, lipsit de orice perspectiva. Abia mai avem timp pentru noi, pentru cariera, imagine si bani, pentru lipsuri, incertitudini si boli. Cum sa impartim toate astea intre noi si copii? Si, totusi…. orice viata incepe cu copilaria si orice copilarie are nevoie de parinti.
Imi amintesc cu drag anii copilariei mele in care fiecare lucru isi avea rostul lui, iar dragostea parintilor tinea loc de orice. Nu ne vorbeau despre ea, dar niciodata nu ne-am indoit de existenta ei. Atunci vorbele erau mai putine si tacerea lucra in sufletele noastre in mod miraculos.
Ma intorc linistita in trecut, revad propria copilarie, scutur de praf zilele uitate si incerc sa raspund de ce -urilor ce inca mai asteapta raspuns. Sunt intrebari la care nu m-am gandit niciodata ca va trebui sa-mi raspund si sunt raspunsuri doar de mine intelese. Traiesc aici si acum, dar ceea ce este aici si acum vine din trecutul meu. Sunt 17 ani de cand traiesc alaturi de copii o altfel de viata. Fiecare zi isi are o poveste greu de pus in cuvinte pentru ca fiecare zi isi are incarcatura ei emotionala ce nu poate fi cuprinsa in cuvante.
Va pot spune ce au insemnat acesti ani pentru mine si pentru copii. Un drum lung, anevoios; cautarea continua a unui echilibru intre ceea ce aveam de oferit ca adult si ceea ce aveau copiii nevoie, o zbatere intre propriile limite si dorintele lor, intre propria copilarie si copilaria lor. Nimeni pana la ei nu mi-a aratat cate chipuri are suferinta, cum este suferinta mea in raport cu a celorlalti, nimeni nu mi-a vorbit despre limitele personale, despre temeri, nesiguranta, frustrari, asa cum, fara cuvinte, mi-au vorbit acesti copii. Le sunt recunoscatoare ca m-au acceptat in viata lor, ca mi-au dat atatea lectii de viata si m-au ajutat sa invat.
Imi amintesc cat de greu reuseam sa gasesc calea spre sufletul fiecarui copil, sa pot ajunge fara sa ranesc acolo, in adanc, unde fiecare, dupa puterea lui, isi inchisese suferinta si sa incerc sa-l ajut. Am gresit de multe ori si imi pare rau, dar astazi stiu ca fara greseli nu se poate, ca fiecare greseala m-a facut sa caut raspunsuri si solutii. Toti ne dorim perfectiunea, dar este nerealist si periculos sa ne identificam cu ea. Am realizat ca nu pot fi un parinte perfect si am invatat sa accept acest lucru, sa spun ca adult copilului “Iarta-ma! Acum eu am gresit”.
Am inteles cat de important este exemplul personal, am inteles ca nu am dreptul sa cer nimanui ceea ce eu nu ofer. Am invatat ca intre cuvant si fapta e un drum sinuos si ai nevoie de tarie, ca sufletul copilului stie ce e dincolo de cuvantul tau si ce spun despre tine faptele tale.
impreuna am devenit o familie si am invatat sa ne bucuram, sa ne respectam, sa iertam si sa cerem iertare, sa daruim si sa primim daruri, sa ne certam si sa ne impacam; am plans si am ras impreuna, am spus povesti si am inventat povesti si cate altele nu am facut impreuna. Am invatat ca avem voie sa gresim, dar avem datoria sa ne indreptam greselile, ca putem castiga chiar si atunci cand am pierdut, ca suntem diferiti, dar importanti fiecare in parte.
Astazi, copiii cu care am facut primii pasi in aceasta altfel de viata sunt adulti cu preocupari si griji ca oricare dintre noi, cu propriile familii si cu dorinta de a-si creste proprii copii cu multa dragoste.
Personal, puteam sa fac in toti acesti ani lucruri mai mult sau mai putin importante; cu siguranta, nimic nu ar fi dat un sens atat de profund vietii mele si sentimentul ca am trait mai multe vieti intr-una singura.
De ce am ales acest drum? E intrebarea la care imi tot raspund de 17 ani si tot mai gasesc raspunsuri: copilaria mea e unul dintre ele. Caldura sufleteasca a mamei mele si vorbele ei: „ramane dupa noi tot ce am pus in cei de langa noi”, dorinta mostenita de la tata de a cunoaste profund omul si viata, nevoia personala de a ma cunoaste mai bine in raport cu ceilalti, de a raspunde unor provocari si multe alte lucruri.
Am convingerea ca intreaga mea personalitate si experienta de viata este adevarata motivatie a alegerii mele. Astazi, mai mult ca oricand, stiu ca orice copilarie are nevoie de parinti, avem nevoie de copii care sa ne dea acea putere miraculoasa a regenerarii care te face sa te ridici de fiecare data si sa mergi mai departe.
Uneori titlul unui reportaj te pune pe ganduri… urmaream o emisiune la TV care se numea „VIATA BATE FILMUL”, eu atunci in mintea mea am zis: „Aiurea, nu-i adevarat”. Asta pentru ca eram prea ocupata cu problemele personale de zi cu zi. Ce… eu aveam timp sa vad problemele altora?
Si cum in viata nimic nu e intamplator si ai parte de foarte multe surprize, mi-a venit randul sa fiu surprinsa. La 1 iunie 2006 am fost angajata la SOS Satele Copiilor Romania, ca mama sociala. Responsabilitatea mea era sa am grija de sapte copii cu varste intre 4 si 17 ani. In casa tu, ca si adult, cauti solutii pentru a-i impaca pe toti. Usor de zis, dar cum rezolv??
Ce emotii am avut eu la prima intalnire cu acesti copii… Imi era teama ca nu ma descurc cu ei, ca sunt prea multi, eram bucuroasa ca sunt tare frumusei si veseli. Nu, nu pot spune ca a fost usor la inceput, pana ne-am cunoscut si ne-am obisnuit unii cu ceilalti. Uneori, seara, (dupa 3 ani si zece luni) ne mai aducem aminte de inceputul prieteniei noastre, ce trasnai mai faceau ei pentru a vedea reactia mea. Pur si simplu ne testam sa vedem daca ne este bine impreuna, radem si ne distram cand vorbim de acele amintiri care se intamplau atunci cand ei erau mici, acum suntem mari, suntem altfel.
Este foarte adevarat ca sunt altfel, sunt super, viata in preajma acestor copii care au fost responsabilizati de la varste foarte fragede (din maternitate) este ceva care te face sa te simti utila si indispensabila, legaturile care se formeaza intre mama sociala si copiii din casa sunt pentru toata viata.
Cel mai mic copil, care avea 4 ani atunci cand am venit eu aici, mi-a promis ca, atunci cand voi fi o batranica cu carja, ma va plimba si el cu masina, imi va cumpara paine. Alt baietel, de 10 ani acum, cand am avut un examen de dat, m-a intrebat ce nota am luat eu si ce note au luat colegele care apareau in poza de final. Atunci cand i-am spus ca una dintre ele a luat nota mai mare, mi-a gasit scuza ca eu am avut si grja lor si nu am avut prea mult timp sa invat… Am ramas fara cuvinte.
Sunt copii extraordinari si, daca iti doresti sa fii langa ei, sigur vei reusi si te vei bucura de toate succesele lor ca si cum ar fi ale tale.
Fiecare copil este o poveste in care tu, adultul, esti autorul! Depinde de tine cum scrii povestea, de tonul pe care il folosesti atunci cand o citesti.
Iulica Mira – mama sociala
SOS Satele Copiilor
