Magia copilariei

Sa ai un copil de cativa ani inseamna sa raspunzi la „de ce“-uri bulversante. Sa descoperi lumea prin ochii fiului sau fiicei si sa te amuzi copios. Copiii spun lucruri trasnite pentru ca au o lume bogata. Pentru ei, totul este nou si bun de transformat in joaca. Iata cate un fragment din coloratul mozaic al copilariei, povestit de parintii lor incantati.

Sunt topit dupa ea… si ea stie asta.
Sebastian si Mariuca, 36, respectiv, 4 ani

Fata mea se bucura cand revenim de la serviciu, cand plecam impreuna si, in general, cand o implicam in lucruri pe care le fac oamenii mari. Mariuca e „fata lu’ tata”. Sunt topit dupa ea, iar ea stie asta. Si profita din plin. Cu greu o pacalesc, ma obliga sa aduc argumente atunci cand ii cer ceva (chestia cu „eu sunt tatal tau si faci ca mine“ nu a mers niciodata). Vine intotdeauna cu contra­argu­men­te greu de demontat.

Cu san­ctionatul e mai greu, pentru ca, de fiecare data, nu stiu cum o intoarce, ca te face sa te simti vinovat. Cred ca stie cam care sunt atuurile unui copil si punctele vulnerabile ale unui parinte. E tare incapa­ta­nata. Orice fel de pedeapsa nu face decat sa o intarate si mai tare. A fost o vreme cand o lasam sa aleaga intre doua solutii (propuse de mine si, evident, ambele in favoarea mea). Nu mai merge asa. Azi se joaca cu orice.

Inventeaza jocuri in care ne implica si pe noi, adica pe mine, pe Oana si pe cei trei bebei din plastic. Ei sunt: „cel obraznic“, „cel cuminte“ si „cel nou“, care, fireste, e cel mai… nou. Le spu­ne povesti, le citeste (ea nu stie sa citeasca, dar nici ei nu s-au prins). Cand fac prostii, ii pedepses­te.

Mai e si Gigel, un pa­pusoi ceva mai mare care are parte de o „educatie“ mai atenta. Inclusiv de pampersi… Cand se mai plictiseste, le suna pe Vaditza si Zaria, priete­nele ei (ima­gi­nare, fi­res­te!), carora le povesteste cam tot ce se intampla in jurul ei in momentul respectiv.

Ii place sa inventam povesti.
Theodora si Tudor, 33, respectiv 4 ani

Tudor e un copil normal, vesel. Cred ca e un copil fericit. Noi suntem doi parinti foarte atenti la dorintele lui, credem ca e cel mai important din familie, timpul liber i-l dedicam. Preferam sa iesim cu el in parc decat sa mergem la cumparaturi. Tatal lui reuseste sa il surprinda si sa il faca sa rada in hohote cel mai des.

Cu mine, joaca e mai asezata. Momentul in care cred eu ca l-am facut cel mai fericit pana acum a fost cand avea el sase luni. Am fost plecata doua saptamani, timp in care a stat cu bunicii si cu tatal lui. Desi nu a fost neaparat greu de consolat cat am fost eu plecata, cand m-am intors acasa era noaptea tarziu, cand el ar fi trebuit sa doarma. Dar era treaz si cam suparat. Cand a dat cu ochii de mine, a facut ochii mari, s-a luminat la fata si a inceput sa rada in hohote.

Ii place sa ii inventam povesti, pe care le mai completeaza sau dirijeaza el. Ii plac copiii care sunt ca el, mai temperati, nu cei agresivi. Il fac foarte fericit bunicii, care nu il cearta niciodata. Il face fericit o melodie frantuzeasca veche, pe care o ascultam aproape de fiecare data in masina. Ii plac avioanele de hartie, baloanele, cortul lui jucarie si cortul de drumetii, lanternele, focul, inghetata.

Nu prea e obisnuit sa se joace singur, asa ca seara, cand ajungem acasa, trebuie sa fim gata sa pornim la alergat, interpretat roluri in jocurile lui… E afectuos, ne imbratiseaza sau ne surprinde cu pupaturi. Dar il deran­jeaza sa fie pupat tot timpul, ca deh, e barbat! Eu, una, profit cat mai pot de dispo­ni­bilitatea lui pentru gesturi afectuoase, fiindca ma astept ca, foarte curand, sa devina un mic barbat independent, mai putin pupacios.

Danseaza si canta prin casa tot timpul.
Cristina si Calin, 36, respectiv, 2 ani

Pe Calin mai toate lucrurile il fac fericit: rade in hohote cand bea uneori cu zgomot apa din canita preferata, dan­sea­za si canta prin casa tot tim­pul (mai ales imnul Steaua, cat il tine gura). Atunci cand se joaca cu jucariile preferate, vorbeste cu ele si ne spune si noua toate detaliile. In general, adora dansul si muzica si, aproape indiferent ce face, canta tot timpul. Talentul in do­meniu il mosteneste de la tatal sau, care il acompaniaza mai tot timpul, formand un duet din cale afara de nostim.

Pana si vecinii cunosc acest lucru si ii felicita amuzati de fiecare data cand ne intalnim pe scara. Tatal lui se topeste ca lumanarea. Ii indeplineste toate mofturile. Eu sunt cea care mai pune piciorul in prag si re­u­seste sa mentina echilibrul. Il pup de-l zapacesc. Pe tata il topeste, mai ales ca, de curand, a inceput sa ceara orice isi doreste cu „mama/tata te looog flumooos…” Mie imi place sa trag cate o joaca cu el de radem in hohote, pana nu mai putem.

De ceva timp, m-a auzit pe mine si acum vine cate­o­data si spune: „Mama, hai sa ne «pisisim» (pisicim)“ isi lipeste na­sul de al meu, se alinta cu obrazul si ma pupa ca un pisoi… La capitolul pedepse, suntem in faza de explorare: acum ince­pem sa urmarim ce il afecteaza sau ce l-ar nemultumi mai mult daca ar fi sa il pedepsim. Bataia iese din calcul. Am incercat si eu sa-l pun la colt, dar inca nu intelege de ce. Daca il trimit in alta camera sau il pun la colt, isi ia nestingherit jucariile si vine sa-mi povesteasca. Observ ca singura modalitate de a-l atentiona ca a gresit e sa ii spunem ca ne-am suparat pe el si sa nu-i vorbim. De fiecare data vine dupa ceva timp si ne mangaie, incercand sa ne intre in voie.