Marile complexe ale micutilor

Abia trecuti de varsta gradinitei, tot mai multi baieti si fete se trezesc deja prada indoielilor. Sunt mici, dar indispozitiile lor precoce, fizice si psihice, sunt din ce in ce mai dese… Cum ii poti ajuta sa se rega­seasca pe ei insisi?

Un adult isi inchipuie adesea despre copii ca se afla la o varsta la care nu au nicio grija pe lume: cu toate acestea, micutii sunt deja nelinistiti. Copiii sunt stresati de ideea de a fi mediocri, dar si de ideea de a fi „altfel“ – nici prea-prea, nici foarte-foarte: insuficient de zvelt, insuficient de frumos, prea mic, prea inteligent… De la varsta de opt ani, copiii din zilele noastre se pot simti prost in propria piele. Ei isi contureaza noi trasaturi ale personalitatii, adesea nebanuite de parinti.

Iulian, zece ani, canta la vioara. In fiecare seara ii consacra doua ore. Mama lui, muziciana, este incantata: „Ii place atat de mult, incat nici nu mai trebuie sa-i amintesc eu de exercitii. Anul trecut m-a pus sa jur ca nu voi mai vorbi in fata pri­e­tenilor lui. La inceput, nu am in­te­les. Discutand cu el, mi-am dat seama ca le ascundea activitatea lui preferata. Cand l-am intrebat de ce, mi-a raspuns ca asta n-are nimic de-a face cu lumea lor. Si discutia s-a intrerupt cand a amenintat ca se va opri din cantat daca ii voi dezvalui secretul. N-aveam alta optiune decat sa accept“. Iulian nu-si asuma faptul de a fi meloman. Cea mai mare temere a lui: sa treaca drept un „intelectual“ in fata prietenilor. O temere foarte raspandita la preadolescenti…

Dictatura grupului

„Sa nu preiei conducerea“, dar nici „sa nu o nesocotesti“ – sunt regulile pentru a apartine unui grup. Cu exceptia sportului, celelalte activitati sunt prost vazute de catre alti copii. In cazul acesta, ascunderea pasiunii sale este pentru copil o strategie prin care acesta evita riscul de a fi respins. Din momentul in care intra la sco­a­­la, copiii au nevoie sa apartina unui grup si sa se indeparteze, pu­tin cate putin, de familia lor.

Dar in acelasi timp, devin constienti ca „a­fara“ nu mai este ca acasa. De acasa n-au cum sa fie goniti, chiar daca nu fac cum zici tu. Dar, afara, se simt expusi: daca nu au un anumit look, daca nu asculta un anumit fel de muzica, vor fi exclusi din grupul din care si-ar dori sa faca parte. Iata de unde provine dorinta copilului, mult mai puternica decat altadata, de a fi precum ceilalti. Atunci cand au impresia ca nu sunt in randul lumii, copiii dezvolta un complex.

Sa indraznesti sa fii „altfel“ este un atu

Cum ii ajuti, deci, pe copii, sa nu devina complexati de ceea ce sunt in realitate? Fa-i sa inteleaga faptul ca diferentele fata de ceilalti reprezinta totodata calitatile lor. Propune-le alte modele decat cele vehiculate la televizor, in reviste ori de colegii de scoala (pentru ca, in viziunea acestora, totul e uniform: esti „cool“ daca ai o anumi­ta tunsoare sau haine de un anu­me fel). Dar, ca parinte, pentru a putea sa explici aceste lucruri, va trebui sa intelegi mai intai faptul ca grupul e mai puternic decat tine.

Trebuie sa intelegi regulile acestuia si referintele sale. Abia din clipa aceea vei putea sa-i explici copilului – cu mai multe sanse de a fi ascultat – ca este normal sa apartina unui colectiv, insa nu cu pretul de a-si pierde personalitatea. Adesea, tocmai in asta consta dificultatea: anumiti copii sunt incapabili sa spuna „nu“ unui prieten sau grupului. Sa se afirme este simtit ca un risc de respingere intolerabil. Inutil sa mai insisti in ca­zul acesta. Mai bine accepti sa ascunzi pasiunea pentru vioara a fiului tau decat sa provoci o criza.

„La 11 ani, Luca este cel mai scund dintre baietii din clasa lui“, marturiseste Elena, mama lui. „Intr-o zi, a venit de la scoala strigand ca nu se mai intoarce acolo: colegii isi batusera joc de el, spunandu-i ca o sa ramana pitic. Pentru a-i cal­ma ingrijorarea, i-am facut o radiografie a mainii pentru a-i evalua viitoarea inaltime adulta. Cand medicul ne-a anuntat ca probabil nu va depasi 165 de centimetri, a fost atat de deprimat, incat a luat-o la fuga.“ Tatal lui Luca este cel care a stiut sa gaseasca cuvintele potrivite: „Tu nu esti «prea mic», esti doar mic. Nu e acelasi lucru. Esti un sportiv. Gandeste-te la Le­o­nard Doroftei. E mic de statura, dar asta nu l-a impiedicat sa fie un boxer de renume mondial“.

Elena si sotul ei au stiut cum sa calmeze ingrijorarea baiatului lor sprijinindu-se pe pasiunea acestuia din urma pentru sport. L-au facut astfel sa inteleaga faptul ca aparenta nu e totul si ca sunt mai importante ca­li­tatile interioare decat cativa centimetri in plus.

Cand copiii traiesc in a­fa­ra normei, greseala ce trebuie evitata es­te sa le ceri prea multe eforturi sau sa le minimalizezi nelinistea. Trebuie, dimpotriva, sa-i calmezi, explicandu-le ca ne-am dorit cu totii sa fim un pic diferiti de cum suntem, dar ca tocmai prin a­ceas­ta lipsa am reusit sa evoluam. „Nevoia si dorinta copilului de a fi acceptat intr-un grup de copii, de a face parte dintre cei populari, preferati sau centrali, lideri, apare la o varsta foarte frageda“, sustine Sanda Lepoiev, psiholog clinician si psihoterapeut. „Odata cu primele etape ale socializarii, respectiv, ale integrarii intr-un grup de copii, ale frecventarii gradinitei.

La urma urmei, faptul ca un copil in jurul varstei de trei ani are maturitatea emotionala care permite desprinderea de figurile familiare, a determinat ca aceasta sa devina varsta recomandata a accesului la gradinita. Si daca, initial, un copilas la gra­di­nita relationeaza mai ales cu educa­toarea, pas cu pas, daca este in­curajat, reuseste sa-si faca pri­eteni, sa aiba un grup de «favoriti». Cu siguranta ca parintii sunt, in general, incantati de acest lucru; efectele de «presiune» ale grupului sunt simtite de ei cu mult mai tarziu. Varsta la care parintii incep sa fie din ce in ce mai iritati de efectele grupului, deseori relatate cu termenii «imita» sau «se ia dupa ceilalti», este debutul scolii, printre altele si datorita unei ce­rin­te de uniformitate pe care scoala o impune.“