Marile complexe ale micutilor

Asculta si adapteaza

Uneori, sa renunti la marile principii nu e suficient. Experienta Ma­tildei este, in aceasta privinta, edificatoare. Fiica ei, Aurelia, de zece ani, nu suporta faptul ca este mai dolofana. „Lamentarea ei preferata este: «De ce nu m-am nascut si eu din parinti inalti si slabi?»“, relateaza mama ei. „In familie avem, cu totii, forme mai pli­ne. I-am explicat ca asta nu m-a impiedicat niciodata sa iubesc sau sa fiu iubita sau sa-mi gasesc locul in societate. Ceea ce nu suport este ca, in ciuda plangerilor ei, mananca prea mult. Re­pro­surile mele nu rezolvau nimic, iar suferinta ei devenea in fiecare zi mai grea.

Am cerut atunci intregii familii sa faca un efort si sa piarda cateva kilograme. Si ne-am schimbat cu totii obice­iurile alimentare. Aceasta solidaritate familiala a ajutat-o foarte mult. Chiar daca nu are silueta de vis pe care si-ar dori-o, a in­draz­nit, in sfarsit, sa se inscrie la un curs de dans.“ Slujba de parinte este adesea un exercitiu de echilibrist. Sa educi un copil inseamna sa gasesti indemanarea si modalitatea de a face ca anumite principii, indispensabile, sa patrunda in personalitatea lui. Presupune, de asemenea, sa fii capabil sa-l faci sa evolueze in fiecare zi, in functie de circumstante. Nu exista o regula in acest domeniu. Cu o exceptie totusi: sa stii sa asculti. Chiar si printre randuri…

„Parintele trebuie sa sprijine autonomia copilului“

Sanda Lepoiev este psiholog clinician si psihote­rapeut, cu o bogata experienta clinica in lucrul cu copii, adolescenti si parinti.

Psychologies: Cum contracaram modelele negative ale grupului?
Sanda Lepoiev: Incurajarea propriei autonomii de gandire este esentiala pentru conturarea copilului ca persoana. Probabil ca reusita in acest sens o reprezinta comunicarea: a vorbi de toate cu copilul, a starni conversatii cu el despre rostul regulilor si de ce sunt valoroase intr-un grup, cat si despre motivele pentru care, uneori, acestea sunt transgresate, a fi disponibil pentru a raspunde la „de ce?“-urile uneori obositoare, a stimula copilul sa gandeasca singur la efectele actiunilor lui.

Cand devine timiditatea handicap?
Exista o timiditate – remarcata pe la cinci ani si, ulterior, la scolarul mic: copilul nu raspunde, nu ridica mana in clasa, nu se face remarcat. Raspunde tuturor ce­rin­telor, executa sarcini, isi face temele, dar „pe tacute“. In aceste situatii, este vorba de obicei de un copil inca foarte dependent, nesigur pe el, fragil si emotiv, crescut intr-o familie in care a fost prea putin incurajat sa incerce sa se descurce si singur. De cele mai multe ori este vorba de copii supraprotejati, ai caror parinti s-au raportat mereu la ei ca la copii mai mici decat varsta lor, sunt copii inca foarte dependenti de prezenta parintelui. Dar apoi constatam ca vorbim despre copii destul de bine integrati in grupul de colegi, in largul lor, de exemplu, la joaca din curte.

Alteori insa, este vorba de un copil care nu reactioneaza nici fata de colegii lui, care este mai degraba „pasiv“ decat „timid“, chiar atunci cand este sacait sau tachinat de alti copii de aceeasi varsta. Acestia sunt, de cele mai multe ori, copii care au crescut incurajati spre o prea mare docilitate, spre o asa-zisa cumintenie, copii care nu au fost incurajati sa spuna „nu“, sa aiba preferinte si care „asculta“ intotdeauna de ceilalti. Parintii spun ca isi dau fara impotrivire jucariile, ca sunt lasati la o parte in jocurile colective. Sunt copii nu atat timizi, cat inca prea lipiti de parintii lor, pasivi, inca incapabili sa exprime propria lor dorinta sau sa se impotriveasca altora, parca nepregatiti sa re­la­tioneze, sa fie cu alti copii si, cel mai frec­vent, pot fi remarcati in spatiul de joaca stingheri, pe margine.

Prima categorie, cea a copiilor timizi mai ales fata de alti adulti care sunt investiti cu autoritate (educatori sau profesori) include, in general, copii care, pe masura ce se vor confrunta cu viata sco­lara de zi cu zi, se vor adapta, mai ales da­ca sunt incurajati. Parintele trebuie sa sprijine autonomia copilului, nein­cer­cand sa preia toate sarcinile acestuia.

A doua categorie este cea care mai degraba star­neste ingrijorare. Pentru ca acesti copii dau impresia ca au fost apreciati tocmai pentru „cumin­tenia“ lor, pentru cat de ascultatori sunt. Pe termen lung, atitu­dinea pasiva a copilului nu permite o buna evo­lutie a sa in planul relational si ingreuneaza mult integrarea in grupul de copii. Adesea, descoperim ca parintii s-au raportat la copilul care poate avea cinci-sase ani ca la un copil mai mic. Acestia sunt, de cele mai multe ori, copii unici.

„Se considera urata“
Ana, 36 de ani

„La opt ani, cea de-a doua fiica a mea se considera urata. Nu-i place nici parul ei ondulat, nici nasul. Ca ea sa se linisteasca, am inscris-o la un curs de teatru. Asta o fost o catastrofa pentru ca acolo era si mai expusa. Mai tarziu, la cererea ei, i-am cumparat cateva haine foarte la moda – pe care eu le detest! Putusem sa rezist nebunei cu marcile fiicei mele mai mari, dar aici era imposibil. Si astfel a reusit sa-si regaseasca putina incredere in ea, mai ales in clasa. Am realizat ca, daca ne postam in pozitii rigide, obtinem contrariul a ceea ce vrem!”

Adaptare de Alina Miron
Foto: GULIVER / Photonica, Stockbyte