O altă faţă a bullying-ului
Copiii care sunt cel mai greu de iubit au cea mai mare nevoie de iubire. Dacă încetăm să împărțim copiii în „buni” și „răi”, în victime și agresori, în „oi negre” și „copii model”, vom dobândi altă perspectivă despre bullying.
Un copil agresiv este un copil marginalizat. Aceasta este realitatea zilelor noastre. Îl arătăm cu degetul și-i arătăm și pe părinții săi, îl umilim, îl evităm și, în final, îl excludem. Poate, din prea multă grijă pentru copiii noștri, îi sfătuim să nu stea cu el în bancă sau să nu-l invite la petrecerea de ziua lor. Însă, fără să avem vreo rea intenție, nu facem decât să contribuim la însingurarea unui copil care are nevoie de ceilalți. De prea puține ori ne întrebăm ce e în sufletul lui, ce îl doare și nu știe să spună, ce își dorește și nu primește, ce nevoi psihologice de bază nu îi sunt îndeplinite.
Una dintre cele mai întâlnite greșeli
Când la grădiniță sau la școală există un „copil-problemă”, care mușcă, lovește, împinge sau îi jignește pe ceilalți, părinții coalizează pentru a scoate această „carie” din colectivitate. Răsuflă ușurați că le-au rămas copiii în siguranță pentru o zi sau o săptămână, dar nu trece mult timp până apare un alt „copil-problemă”, fie că e tot de la ei din clasă, de la o clasă alăturată, fie sunt alți copii mai mari care stau în fața școlii și vânează „victime”.
Motivele pentru care un copil obișnuit poate deveni copil-problemă sunt numeroase: fie există acasă conflicte între părinți, fie a avut loc o schimbare majoră în viața copilului (s-a mutat din oraș, a schimbat școala, a pierdut un bunic), fie părinții nu s-au ocupat de el și nu are nevoile emoționale îndeplinite. Acțiunea unor asemenea actori poate transforma orice copil care stătea în banca lui într-un așa-numit agresor.
Citește continuarea articolului în ediția de noiembrie 2022 a revistei Psychologies sau abonează-te și primește revista lunar, prin curier.
