Parinti – profesori, deveniti adevarati aliati

Lipsa de incredere, rivalitate, prejudecati… relatia dintre parinti si profesori este foarte delicata. De unde aceste probleme si cum le putem evita?

Scoala reprezinta pentru orice copil inceputul marilor provocari. In fata unei lumi pline de experiente noi, a­ces­ta poate fi uneori prins la mijloc intre influenta pa­rin­ti­lor si exigentele scolare. Desi nu sunt profesori, ei ajung uneori sa conteste hotararile dascalilor, dintr-o dorinta de implicare gresit manifestata.

Pedagogia este si ea o meserie

Una dintre greselile frecvente ale celor mai zelosi parinti este cea de a interveni peste munca profesorului. Inarmati cu cele mai bune intentii, acestia critica si dau sfaturi, punandu-se in locul pedagogului. Psihologii afirma ca aceasta atitudine este complet gresita. Scoala trebuie privita cu incredere, la fel ca un comandant de zbor. Cand copilul intra pe portile scolii, parintele trebuie sa fie constient ca isi imparte autoritatea cu un specialist din acest do­me­niu. El trebuie sa aiba, de aceea, incredere, rab­da­re si sa nu submineze abi­litatile si puterea de decizie a profesorilor.

Pedagogia este o meserie care le dezvolta das­calilor competente pe care parintii, oricat de bine intentionati ar fi, nu le pot avea. Ce riscuri exista in cazul in care parintele vrea sa preia controlul educatiei scolare, subminand autoritatea profesorului? Pe de o parte, copilul poate resimti un stres major: tata sau mama nu mai reprezinta un refugiu, ei nu mai sunt cei carora le poate povesti de problemele avute peste zi, chiar in timpul orelor. Rolul lor esential afectiv si educativ trece pe locul doi: elevul pleaca de la unii profesori pentru a ajunge acasa la altii.

Pe de alta parte, atitudinea superioara si autoritara a parintelui asupra dascalilor le strica imaginea acestora in fata co­pilului. El tinde sa o copieze, pierzandu-si increderea si respectul fata de deciziile pedagogului.

O categorie aparte este cea a parintilor care sunt si profesori. Acestia pot uita uneori ca sunt, in primul rand, parinti, atat fata de copil, cat si fata de pedagogii lui.

Florina este medic si are 35 de ani; ea isi aminteste cat de dificila a fost relatia cu mama ei, profesoara de stiinte umaniste, in timpul liceului. „Mama a fost intotdeauna foarte grijulie dar si severa cu mine. Scoala a fost mereu responsabilitatea ei in fa­milie, ea s-a ocupat de partea aceasta a educatiei. Am invatat impreuna, m-a ajutat sa ma pregatesc pentru teze si lucrari de control. Lucram cot la cot, ea isi pregatea orele, eu imi faceam temele. Colegii ma invidiau putin ca am parte de o mama profesoara care pare sa le stie pe toate si care nu ma lasa la greu. Dar in perioada liceului, cand am ajuns sa parcurg materiile pe care le preda si ea, atitudinea ei s-a schimbat. Profesorii de psihologie si filozofie au devenit tinta cri­ticilor ei. Le contesta metodele, le punea la indoiala competenta. A intrat si in polemici cu ei, facandu-ma sa intru in pamant in fata colegilor. Relatia noastra, atat de buna pana atunci, s-a deteriorat. A vazut in dezaprobarea mea legata de certurile cu profesorii un afront si, poate, o tradare. Nici astazi, desi a iesit la pensie de cativa ani, nu este prea convinsa ca a procedat gresit atunci.“

Scoala a devenit un bun de consum?

O alta problema care sta la baza relatiei concurentale, agresive, dintre profesori si parinti este – din nou – modul in care acestia din urma au inceput sa se raporteze la sistemul de invatamant. Multi dintre ei si-au pierdut vizi­unea despre scoala ca institutie de educare si formare. Ea pare ca a fost inlocuita cu imaginea unei masinarii greoaie, costisitoare, in care se investesc bani, timp si efort in asteptarea unor rezultate cat mai bune si, daca se poate, rapide.

Lucian, 34 de ani, a intrat de curand in invatamantul liceal ca profesor de geografie. El isi aminteste una dintre primele experiente ale unei sedinte cu parintii. „Cand eram copil si luam o nota mi­ca, parintii ma intrebau ce nu am stiut la testul respectiv. Am avut surpriza sa constat, la una dintre intalnirile cu parintii elevilor, ca, dupa aproape douazeci de ani, intrebarea se schimbase. Profesorii erau cel mai adesea banuiti ca nu isi fac bine treaba.

Am observat ca aceasta abordare este mai frecventa la parintii tineri si cu o situatie financiara buna. Ei par sa aiba ideea ca e imposibil ca fiul sau fiica lor sa fi gresit cu ceva atat timp cat ei au investit bani in meditatiile lui, in cele mai la moda obiecte de papetarie sau in calculatorul personal.“ Pe de alta parte, nu putem ignora faptul ca, cel putin in Romania, parintele poate tinde sa isi exercite autoritatea asupra profesorului si din motive intemeiate.

Lucian atinge un subiect delicat si ingrijorator: „nu pot sa nu le dau dreptate, uneori, parintilor care nu mai au incredere in competenta sau, macar, in bunele intentii ale pedagogilor. Am inteles ca exista cazuri in care acestia refuza sa explice intreaga materie la ora pentru ca elevii sa se simta mai motivati sa ii aleaga drept meditatori. Desi cred ca, in mod normal, parintele trebuie sa isi lase cu toata incre­de­rea elevul in grija profesorului, imi dau seama ca situatia actuala a invatamantului nostru poate trezi adesea suspiciuni si neincredere.“