Povesti despre copii

Copiii colegelor erau haiosi, erau veseli, eu eram bosumflata. Eu nu salutam „sarutmana“ din proprie initiativa cand ne intalneam cu vreo colega, doar dupa ce eram stransa de mana puternic, sa-mi trosneasca oasele. Copiii colegelor erau, in schimb, bine crescuti. Eu eram obraznica, rea, neascultatoare.

„Sunt copii rai si copii buni“, spunea mama mea, care si astazi crede ca oamenii se impart in doua categorii, in oameni buni, ca ea, si oameni rai, ca tatal meu, alaturi de care a trait totusi pana la moartea lui.

Eu eram ca tatal meu. Si-mi era rusine. Imi era rusine si ciuda de fiecare data cand mama imi povestea de copiii colegelor ei, pentru ca eu nu ma ridicam la inaltimea faptelor lor si, ca un facut, ei pareau sa aiba exact acele calitati pe care eu nu le aveam si care erau importante pentru mama mea.

In mod paradoxal, nu i-am cunoscut pe acesti copii, nu veneau la noi la joaca, nici eu nu eram dusa in casele lor. Asta imi sporea anxietatea, fantasmele mele se puteau dezvolta fara oprelisti.

Pe mame sau bunici, le stiam, ele aveau voie in sufrageria noastra, erau invitatele mamei, de doua ori pe an: in decembrie, de ziua ei, si in august, de Sfanta Maria.

Erau, de altfel, rarele ocazii cand aveam musafiri. Dar noi, copiii acestor colege, nu eram prieteni. Ii stiam pe toti dupa nume, stiam ce varste au, la ce scoli invata, unde merg in vacante, daca fac balet sau merg la clubul pionierilor. Dar nu socializam si ma simteam inferioara, ei erau in cealalta categorie, a oamenilor buni.

Pe unul dintre acesti copii l-am cunoscut recent. La intalnirea aradenilor din Bucuresti: femeia de la masa vecina care a fost atat de amabila sa-mi imprumute bricheta ei ori de cate ori am avut eu nevoie, a venit la sfarsit, inainte sa plece, la masa mea, nu ca sa-mi lase bricheta de tot, ci ca sa-mi spuna ca bunica ei a fost colega cu mama mea.

O chema Elvira pe bunica ei, nu stie daca imi spune ceva numele, imi spune, cum sa nu, tanti Elvira, o cunosc. Ei bine, bunica ei ii povestea mereu despre mine, eram intotdeauna exemplul pozitiv.

I-am distrus copilaria, eram politicoasa si cuminte, ma urcam pe un scaunel ca sa ajung la chiuveta sa spal vasele, eram foarte harnica, ii spunea bunica ei, asa cum ar fi trebuit sa fie si ea, m-a urat mereu, fara sa ma cunoasca.

I-am facut mult rau, imi spune femeia. „Eu?“, intreb uimita. Da, bunica ei (Dumnezeu s-o odihneasca, a murit acum sapte ani) era un om bun.

Eu i-am terorizat copilaria, isi cere iertare, nu vrea sa ma supere, a simtit doar nevoia sa-mi spuna asta acum, daca tot m-a cunoscut.

Spera ca nu ma supar. Nu, nu ma supar, cum o sa ma supar sa aflu, chiar si la varsta asta, ca am fost un copil bun totusi. Pentru bunica ei…