Spune-mi în ce casă ai trăit ca să-ţi spun ce relaţie ai avut cu părinţii tăi
Sigur, titlul de mai sus este menit să-ţi atragă atenţia, însă ascunde mai mult adevăr decât ai crede. Locuinţa copilăriei nu este doar un spaţiu fizic, ci și un container emoţional al relaţiei pe care am avut-o cu părinţii noștri. Este locul unde am învăţat ce înseamnă iubirea, siguranţa sau, dimpotrivă, critica și distanţarea.
Casa în care ai crescut poate spune multe despre relaţia cu mama ta – despre cât de liber/ă te-ai simţit, cât de mult ai avut voie să fii tu însuţi/însăţi sau cât de mult ai simţit nevoia să te conformezi. Pentru că, dincolo de pereţi și mobilă, spaţiul reflectă relaţiile, iar relaţiile ne definesc.
Casa sufocant de ordonată = perfecţionism și teamă de greșeală
„Nu pot să stau într-o cameră dacă nu e totul perfect pus la loc.” Am auzit această frază de multe ori, spusă de oameni care nu se simt bine în propriul spaţiu decât dacă este impecabil. Când am explorat acest lucru mergând spre copilărie, am primit descrierea unei locuinţe unde nimic nu trebuia mutat din loc. Mama unei astfel de persoane îi spunea mereu că „o casă curată arată o familie bine crescută, serioasă”.
Așadar, nu avea voie să-și întindă jucăriile în sufragerie, nu putea să lase o carte deschisă pe pat, iar perdelele erau mereu perfect călcate. O casă unde ordinea era mai importantă decât confortul, unde greșelile erau corectate imediat și unde relaxarea era aproape un lux.
În terapia centrată pe emoţii, învăţăm că perfecţionismul este adesea un mecanism de apărare împotriva anxietăţii relaţionale. Pentru un copil care a crescut într-un astfel de mediu, perfecţiunea nu este doar o alegere, ci o condiţie pentru a fi acceptat. Iar relaţia cu mama este marcată de această presiune invizibilă: dacă faci bine totul, te iubesc, dacă greșești, vei fi criticat/ă sau corectat/ă.
Ajunși adulţi, acești oameni au dificultăţi în a se simţi relaxaţi în propriul spaţiu, trăind cu senzaţia că trebuie să „merite” confortul. Uneori, relaţia cu casa devine oglinda relaţiei cu propria mamă: dacă spaţiul este perfect, poate că voi fi suficient de bun/ă.
Casa haotică = instabilitate emoţională și lipsă de siguranţă
„Oricât aș încerca, casa mea este mereu aglomerată. Strâng lucruri compulsiv și nu mă pot despărţi de ele.” – mi-a spus o prietenă nu demult. Cum credeţi că arată copilăria ei? Mama cumpăra compulsiv obiecte, începea proiecte de redecorare pe care nu le termina, iar bucătăria era mereu plină de vase nespălate. Tatăl era obosit, absent emoţional, retras din acest haos domestic.
Copiii crescuţi într-un astfel de mediu au o relaţie nesigură cu spaţiul personal. Uneori, în viaţa adultă, repetă modelul – trăind într-un haos continuu. Alteori, fac opusul – devenind obsedat de ordine, tocmai pentru a compensa lipsa de structură trăită în copilărie. Iar relaţia cu mama? Adesea una la fel de imprevizibilă: azi apropiată și caldă, mâine copleșitoare sau distantă. Când spaţiul nu oferă stabilitate, nici relaţiile nu oferă siguranţă.
Casa „muzeu” = distanţare emoţională
„Paharele bune erau în vitrină. Canapeaua era mereu acoperită. Tacâmurile în set păstrate ca noi, în cutie. Livingul – doar pentru de sărbători. Dacă aveam musafiri…”
Dacă ai crescut într-o casă unde lucrurile erau mai importante decât oamenii, e posibil să fi învăţat că emoţiile trebuie reprimate.
În astfel de case, copiii învaţă că vulnerabilitatea este un semn de slăbiciune, că nu e frumos să fii furios, că lacrimile sunt un semn de rușine. Mama își arată afecţiunea prin fapte, nu prin îmbrăţișări sau cuvinte calde.
De multe ori, acești copii devin adulţi care își creează locuinţe impersonale, unde totul este „pus la punct”, dar lipsește căldura. La fel cum și în relaţiile lor pot părea distanţi, greu de atins emoţional.
Casa cu miros de prăjituri = hrana emoţională
„Nu era mereu ordonată, dar nici haotică. Mama avea o pătură moale pe canapea sub care ne înghesuiam și ne uitam la televizor. Locul meu preferat era bucătăria, unde mirosea a prăjituri. Când eram doar eu și mama, masa din bucătărie era locul confesiunilor noastre.”
Aceasta este imaginea unei case care oferă siguranţă emoţională, unde copilul învaţă că poate explora lumea fără teama de a fi respins. Amintirile nu sunt despre cum arăta acea casă, ci despre cum se simţea copilul în acel spaţiu.
Cum schimbăm povestea?
Casa copilăriei ne lasă o amprentă emoţională profundă. Ne-am simţit iubiţi și în siguranţă acolo? Sau am învăţat că trebuie să fim perfecţi pentru a fi acceptaţi? Unul dintre conceptele fundamentale din terapia centrată pe emoţii este că siguranţa emoţională se reflectă și relaţiile noastre cu cei din jur, cu noi înșine și cu felul în care ne trăim viaţa. Iar casa poate fi un spaţiu de vindecare emoţională. Dacă am crescut într-un mediu rigid, ne putem crea un loc unde avem voie să fim imperfecţi. Dacă am crescut în haos, putem găsi structura care ne liniștește.
Dacă ne-am simţit invizibili, putem amenaja un spaţiu care să ne reflecte autentic.
Așa că te întreb: cum arată casa ta acum? Reflectă cine ești, ce ai nevoie, ce ai vindecat? Este… acasă?
