Start cu probleme sau Cum sa nu ne confuzionam copiii
“A inceput gradinita, au inceput problemele!” Fraza aceasta, rostita de o persoana in cabinetul meu, a fost lait motivul lunii septembrie.
Raspunsul psihologului:
“A inceput gradinita, au inceput problemele!” Fraza aceasta, rostita de o persoana in cabinetul meu, a fost lait motivul lunii septembrie.
Desi in practica mea de psihoterapeut lucrez exclusiv cu adulti, inevitabil in discutie apare relatia cu copilul (fie el si doar copilul interior cu care cu totii coabitam).
Apartin unei generatii care, in procesul de maturizare, a auzit adesea expresii precum: “E mic, nu intelege!” sau “E copil, sufera acum, dar o sa-i treaca repede, o sa uite!”.
Psihanaliza mi-a demonstrat, in nenumarate randuri si fara putinta de tagada, ca nimic nu este mai neadevarat. Nimic nu se pierde, nimic nu se uita cu desavarsire, ci este doar… refulat in inconstient. Iar un lucru de care putem fi siguri este ca refulatul se intoarce intotdeauna. E lege.
Cand ne ducem pentru prima data copilul la gradinita, ganduri si sentimente legate de propria noastra experienta cu gradinita ne apar in minte. Pentru orice copil, inceputul gradinitei este o tranzitie majora si dureroasa. Daca noi, adultii, bagatelizam aceste trairi, este pentru a evita aducerea aminte dureroasa.
Este de fiecare data uimitor sa observ cat de mult sufera un copil pentru lucruri pe care noi le consideram a fi deja “normale”. De exemplu cat de mult sufera un copil pentru faptul ca este mintit. Si mai uimitor este sa observ cum, in procesul analitic, adultii retraiesc puternic revolta vis-a-vis de faptul ca, in copilarie, au fost mintiti, pacaliti, inselati chiar de persoanele cele mai apropiate.
Toti adultii mint copiii – parintii, bunicii, educatorii, bonele. «Ramai aici cu doamna educatoare. Mama vine repede sa te ia»…. si mama vine seara.
Imaginati-va ce este in sufletul acelui copil in timp ce isi asteapta mama… Mai vine sau nu mama? Disperarea ca l-a abandonat… Plansul este provocat nu atat de faptul trebuie sa petreaca atatea ore fara mama, ci de teama ca mama l-a abandonat… ca, daca nu a venit cand a promis, nu o sa mai vina niciodata…
Copiii invata sa minta de la parinti, bunici etc. A face ca adultii, a incepe si ei sa minta, este modalitatea lor de a face fata dezamagirii ca au fost mintiti, inselati. “Poate ca asa sunt regulile in lumea asta, trebuie sa mintim”. Apoi adultii se infurie ca ei, copiii, mint! Cumplita confuzie…Viata devine astfel o afacere cu contabilitate dubla…
Ceea ce este mai interesant este faptul ca, de fapt, copiii accepta mai usor adevarul decat sa fie mintiti. Adultii mint copiii in speranta ca minciunile lor o sa-i linisteasca. In exemplul de mai sus, mama crede ca, mintand ca va veni repede, copilul o sa accepte mai usor sa ramana la gradinita … dar pricinuieste o suferinta mult mai mare.
Educatoarele cer mamelor sa lase copilul si sa plece rapid, pentru ca altfel copilul nu o sa vrea sa ramana… Mamele accepta pentru ca le este mai usor sa fuga decat sa auda plansul disperat al copilului lor. De foarte multe ori cerem copiilor nostri sa suporte lucruri pe care noi nu le putem suporta, sa faca lucruri pe care noi nu le putem face.
Din fericire, am avut ocazia sa aflu despre copii care s-au adaptat cu succes la gradinita… in mai putin de 7 zile. Mamele nu i-au mintit in nici un fel, le-au spus exact cat vor lipsi, le-au suportat plansul si, dupa ce i-au lasat sa-si exprime suferinta, i-au incurajat.
Suferinta trebuie intotdeauna sa fie exprimata, asta este una dintre cheile de baza ale demersului psihoterapeutic! Copilul a invatat astfel de la mama (!) ca suferinta lui este reala, dar suportabila si trecatoare. “Daca mama poate suporta asta, atunci am sa pot si eu!”
Unul dintre acesti copii i-a spus seara mamei: “Maine mergem din nou la gradinita! Eu o sa mai plang putin, dar apoi o sa merg la ceilalti copii, iar tu mergi la serviciu!”
Virgiliu Ricu
Psihoterapeut de orientare psihanalitica
Foto: dreamstime.com.
