Tabara scolara si desprinderea de parinti

Am plecat adesea in tabara cu fratele si sora mea“, isi aminteste A., 54 de ani. „Ajuta foarte mult, insa, seara, in momentul culcarii, cat de mult imi lipseau parintii! Cea mai rea amintire a mea este udatul patului. Asta, dupa ce monitoarea mi-a interzis sa beau lichide la fiecare cina.“

Supraveghetori care adesea sunt lipsiti de tact, promiscuitatea, frica de intuneric… Lacrimile nu sunt niciodata departe si se explica, in principal, prin absenta parintilor.

Ei nu sunt acolo pentru a-l proteja si a-l consola pe puisorul lor. In tabara, acesta trebuie sa invete sa se descurce singur. La fel cum este si la scoala, cu exceptia faptului ca nu se intoarce seara acasa pentru a cere un sfat.

Dar oare nu in acest fel putem creste? „Micile suferinte sunt adesea necesare pentru a-si pierde naivitatea, a lua cunostinta de faptul ca lumea nu este perfecta si pentru a renunta la a intretine relatii ideale cu ceilalti“, explica psihologul Christine Brunet.

„Si nu este inutil ca toate aceste lucruri sa se intample departe de privirile parintilor, care ar avea astfel tendinta sa intervina, copilul invata singur sa faca fata situatiei si in propria maniera. El rupe legatura de dependenta care il leaga de parinti.“ Este prima etapa a unei invatari adesea dureroase, dar mereu utila…

Copiii invata sa accepte separarea

Fetele bosumflate de dinaintea urcarii in autocar, tipetele si plansetele de pe peronul garii: prima despartire, prima suferinta. Plecarea in tabara de vacanta permite indepartarea, putin cate putin, de dragostea parentala, chiar daca este putin dureros la plecare si in unele seri, inaintea orei de culcare.

Confidentele si rasetele in hohot, sub plapuma, compenseaza, intr-un alt registru, lipsa pupicilor si a imbratisarilor. Si apoi, cateva scrisori il linistesc rapid pe copil, fara a uita de placerea regasirii sau de interesul pentru tot ceea ce ar urma sa traiasca…

In tabara, devine constient de faptul ca parintii il iubesc si se gandesc la el, chiar si la distanta. Obiectivul oricarei educatii este sa il ajute sa se desparta de parinti. Taberele sunt o etapa importanta in acest sens.

Mai tarziu, de altfel, despartindu-se de colegii de tabara, va incepe sa verse lacrimi! „Despartirile sunt singurele mele amintiri neplacute“, isi aminteste N., 37 de ani. „Cele de parinti – la plecare, dar, mai ales, cele de colegi – la intoarcere! Schimbam adrese, promiteam sa ne revedem, plangeam in hohote.“

Copiii invata sa se afirme

Unii copii nu reusesc foarte repede sa se faca acceptati si adesea sunt ca o suferinta-durere pentru ceilalti. „Aveam sase ani atunci cand am mers in prima mea tabara“, isi aminteste C., 37 de ani.

„Fetele din camera mea mi-au furat ursuletul de plus. Am simtit o disperare imensa. Totusi, mi-am retinut lacrimile si am luat grava decizie de a-l abandona. A fost foarte dureros, dar foarte eficient totodata. Cand acele fete au vazut ca disparitia lui nu ma afecta, mi l-au inapoiat. Aceasta experienta m-a facut sa cresc dintr-o data. Am realizat ca ma puteam descurca singura.“

„Taberele sunt o formidabila ocazie pentru afirmarea de sine“, afirma psihanalista Nicole Fabre. „Copilul care reuseste sa iasa dintr-o situatie dificila fara ajutorul parintilor revine acasa cu o imagine mult mai buna despre el insusi. Devine constient de valoarea lui si cere – plecand din acel moment – sa fie respectat.“

Copiii intalnesc prieteni

Prietenii de o vara, iubiri fara nicio continuitate: taberele ii initiaza in efemeritatea sentimentelor, ceea ce nu diminueaza cu nimic intensitatea lor. Lacrimile din momentul despartirii atesta acest lucru. Aceste prime experiente afective, adesea dureroase, contribuie la dezvoltarea personalitatii.

Plecarea in tabara ii permite copilului sa stabileasca legaturi cu tinerii de varsta lui, sa ii aleaga pe cei care au aceleasi gusturi, aceleasi aspiratii ca si el. Alegerea este imensa, intr-un loc care poate numara sute de copii.

Esentialul este sa lege aceste relatii departe de privirile parintilor, in deplina libertate. Si cu atat mai rau – sau mai bine – daca cel ales se dovedeste a fi cel mai cochet sau cel care mananca cel mai mult la masa!

„Alegand singur, copilul depaseste judecata parintilor si isi castiga independenta“, opineaza psihologul Christine Brunet. „Parintii trebuie sa accepte ca nu este cazul sa controleze totul, cu toate ca, intr-o zi, copilul ar putea fi dezamagit de alegerile sale. Acest lucru il ajuta sa se maturizeze.“