Tatal valideaza identitatea feminina a fiicei
„Nu este obligatoriu ca o femeie sa prefere intotdeauna barbati asemanatori cu tatal ei“
Alfred Dumitrescu
Tatal-patriarh care era sursa principala de sustinere materiala si de autoritate in familie, care trebuia asteptat la cina cu masa pusa si care habar nu avea in ce sertar se afla prosoapele a cedat locul tatalui-partener, cel care contribuie de pe o pozitie de egalitate la intretinerea familiei, la muncile gospodariei si la cresterea copiilor. S-a redus astfel extrem de mult distanta care, in mod traditional, ii separa pe copii de tatii lor, care au devenit mai umani, mai apropiati si, intr-un fel, mai „materni”. E sigur ca aceasta „cadere de pe soclu” a tatilor are ca efect o comunicare mai deschisa cu copiii si o reducere a presiunii autoritatii parentale. E foarte bine ca si tatal sa spele vase, sa schimbe scutece sau sa dea de mancare bebelusului si e foarte bine ca ambii parinti sa fie mereu disponibili pentru a-si asculta copiii.
Atunci cand, impingand lucrurile putin la extrem, parintii incearca prea tare sa devina prietenii cei mai buni ai copiiilor sau cand impartasirea tuturor problemelor este reciproca exista riscul ca „modernitatea” sa devina o scuza pentru abandonarea de catre parinti a rolului lor primordial: cel de a oferi un mediu sigur pentru dezvoltarea copiilor si de a le pune acestora limite fara de care integrarea sociala este de neconceput.
Copiii au nevoie de deschidere si de intelegere neconditionata dar au nevoie si de autoritate, acea componenta a relatiei cu parintii care ii invata ca nu orice se poate, oricum si oricand. Particularizand cele de mai sus as spune ca tatii „moderni” sunt, spre deosebire de cei „traditionali”, mai atenti la nevoile fiicelor lor ca persoane si mult mai putin preocupati sa le pregateasca pentru roluri dinainte prescrise (sa faca „un mariaj bun”, sa devina sotii si mame exemplare etc.)
Cum ar trebui sa arate relatia buna dintre un tata si fiica lui?
A.D.: De la Winnicott incoace psihanalistii par sa-l fi inlocuit pe „bun” cu „suficient de bun” astfel ca ma voi conforma si eu acestei reguli nescrise a breslei. O relatie tata-fiica suficient de buna este, cred eu, acea relatie in care, initial, tatal se raporteaza la fiica sa ca la un copil (adica nu ca la o „fiinta de pe Venus” fundamental straina), apoi ii poate incuraja feminitatea (si nu incearca sa o transforme in „cel mai reusit baiat al tatei”) si, in final, poate accepta ca fiica lui va deveni o femeie minunata care, insa, isi va gasi implinirea in relatia cu un alt barbat. Astfel formulate, par niste cerinte simplu de indeplinit; doar par…
A.M.D.: Ar fi trist ca relatia sa se rezume doar la „uite ce frumos e afara” si „ce prost au jucat astia in meciul de aseara”…
Nu are si mama o responsabilitate egala in acest domeniu?
A.D.: Egala nu, complementara cu siguranta. Este foarte greu pentru o fata sa devina femeie fara sa fi avut un model al femeii, fara sa fi fost incurajata permanent de o mama care sa-i arate ca se bucura de devenirea ei ca femeie.
Fetele care nu au avut un tata (din varii cauze: deces, divort etc.) vor avea relatii defectuoase?
A.D.: Nimic sau aproape nimic nu ne este prescris de destin. Chiar daca modelele noastre primare sunt parintii, identitatea noastra se construieste ingloband caracteristici ale multor persoane semnificative care ne imbogatesc istoria. Ceea ce conteaza cel mai mult este ca un copil sa aiba in istoria lui acces la persoane-model de ambele sexe si din acest punct de vedere nu exista diferente intre baieti si fete. Evident, contrariul acestei situatii, adica o copilarie petrecuta intr-un mediu exclusiv feminin (sau masculin) adauga dificultati semnificative capacitatii de a stabili relatii satisfacatoare cu partenerii de sex opus, dar de aici si pana la „condamnarea“ la relatii defectuoase e cale lunga.
