Tatal valideaza identitatea feminina a fiicei
Ce inseamna „dezidealizarea” tatalui in psihanaliza?
A.D.: E procesul gradual de coborare a imaginii tatalui de pe soclul de unicitate si invincibilitate pe care orice copil are nevoie sa il ridice pentru a se simti suficient de protejat. E legat de cresterea capacitatii copilului de a face fata in mod autonom cerintelor realitatii inconjuratoare. Imaginea tatalui atotputernic (cel din „daca ma mai superi il chem pe tata si atunci o sa vezi tu”) incepe sa se suprapuna astfel mai bine peste tatal real, persoana in carne si oase cu calitati si defecte. Este un proces indelungat, adesea niciodata incheiat in mod satisfacator si uneori dureros. Evitarea lui, insa, poate fi paralizanta pentru multe dimensiuni ale vietii unui adult, indiferent daca este vorba despre un barbat sau despre o femeie.
A.M.D.: Nepsiholog fiind, dar totusi fiinta ganditoare, pot sa raspund si eu? Prefixul imi zice ca l-am avut ca ideal, dar dupa un click de telecomanda, s-a stins „aura” care il inconjura, care functiona ca sursa de lumina/caldura si scut antigravitational (lumina si caldura sunt clare sau cel putin compatibile cu ideea de ideal; iata de ce vorbesc despre scutul antigravitational: atunci cand te certi cu cineva si ii scapa o vorba urata despre unul dintre parinti, sari ca ars: „Cum indrazneste el, Gigel oarecare, sa ii vorbeasca de rau, cine se crede sa incerce sa-i coboare in ochii mei?” Poate sa-ti spuna orice, poate sa fie adevarat si se poate ca si tu sa fii de acord, dar tu tot ii dai circumstante atenuante, „ca doar e tata”). Daca tatal in cauza nu poate fi acuzat de omor, viol, talharie, violenta sau alte lucruri grave care sa-l aduca atat de jos ca om incat sa fie complet de neidealizat, se poate sa nu fie vorba de o daramare a „piedestalului”, ci doar de o schimbare de perspectiva a copilului, nu asupra parintilor, ci asupra sa (spun parinti pentru ca sunt la fel de idealizati, in mod democratic, amandoi).
Cand spui familie la ce te gandesti? Mama, tatal si puiul. Tu cine esti dintre ei? Un timp, evident, esti puiul. Mai tarziu, oricat ai fi crescut, oricat ti-ar fi ramas tata in sufletel, oricat de sincera ai fi fost cand ti-ai spus ca ai vrea sa stai langa unul dintre parinti pentru totdeauna, ei bine, cat timp in eternitatea aceea lunga pe care ti-o inchipui alaturi de tata nu te vezi facandu-i copii, esti in continuare copilul din familie. Abia cand, adult fiind, iti asumi responsabilitatea de a deveni la randul tau idealul unui pui de om, vezi triunghiul altfel: cand zici „familie”, nu mai esti copilul, ci unul dintre parinti. Nu ti-ai coborat parintii de pe piedestal in momentul acela, ci ai urcat si tu langa ei. Iti idealizezi parintii cat timp „acasa” (si asa e de bine acasa!) e egal cu „langa ei”. Pentru linistirea parintilor: o sa va iubim la fel de mult si nu cred ca, venind la voi in vizita, o sa ne simtim musafiri, ci o sa fim tot de-ai locului; o sa fie, cred, tot „acasa”, doar ca un „acasa numarul 2”.
Cum totusi psihologii amesteca sexualitatea in orice, e posibil ca intrebarea sa se fi referit la idealizarea tatalui ca barbat. In cazul acesta, dezidealizarea trebuie sa fie un proces perfect normal si sanatos. Daca ai crede cu tarie ca tatal tau e „cel mai cel barbat” de pe fata Pamantului, ar fi destul de putin probabil sa se mai ridice cineva la standardele tale. Chiar daca biata persoana ar fi, de fapt, chiar mai buna. Idealurile au aura aceea multifunctionala care uneori lumineaza asa de puternic, incat nu mai vezi ce e inauntru, deci poti sa le umpli cu tot ce vrei. Oricine ar fi candidatul la inima ta, nu ai avea asa ceva pe langa tata.
Idealizarea tatalui explica singuratatea in care se complac uneori femeile?
A.D.: Trecand peste etichete, cred ca singuratatea de care vorbiti (si banuiesc ca va referiti la faptul ca varsta maritisului a crescut foarte mult si exista multe persoane adulte care nu au parteneri de viata stabili) poate tine la fel de bine de o idealizare „intepenita” ca si de o dezidealizare precoce. Aceasta poate fi cauzata de absenta unor modele masculine suficient de solide sau de o istorie prea mult populata de figuri feminine extrem de puternice. Confuzia de roluri despre care vorbeam la inceput, acea stergere a diferentelor dintre barbati si femei atat de vizibila (chiar si in aspectul exterior, vestimentar) in societatile zis „postmoderne” conduce, cu siguranta, si la o dificultate mai mare a tinerilor de a-si asuma un anumit rol si o anumita identitate sexuala.
