Toti parintii sunt vinovati?
Uneori le reprosam ca nu ne-au iubit asa cum ne doream. Insa maturizarea inseamna a te putea desparti de propriile iluzii si deceptii. Si mai inseamna sa poti depasi iluzia parintelui perfect.
Intrebat de o pacienta cum poate sa fie o mama buna, Freud a raspuns: „Orice ati face, tot nu e bine”. Intr-un anumit sens, parintele psihanalizei avea dreptate: nu exista parinte care sa scape de reprosurile copilului sau. De la „mama care nu m-a imbratisat destul de des” pana la „nu-mi prind niciodata parul pentru ca tata isi batea mereu joc de urechile mele clapauge”, totul este, mai mult sau mai putin, un repros adresat parintilor.
Suferinta inainte de toate?
Cabinetele psihologilor sunt pline de clienti trecuti de 30 de ani care nu s-au putut desprinde de parinti si care le adreseaza acestora reprosuri fara sf¢rsit. Insa tot psihologii spun ca prea multa dragoste parentala e la fel de nociva ca si prea putina… Si daca am fost supraapreciati, si daca am fost subnutriti afectiv, tot avem cicatrice profunde. Aceste amprente inscriu in noi resentimentul, furia, ranchiuna si uneori ura. Si nu vorbim aici de traume mari, de violenta sau de tratament nepotrivit. Ci de o palma primita cand nu meritam, de repetitia cuvintelor ofensatoare, de faptul ca ne-am simtit mai putin iubiti decat fratii nostri… Toate aceste amintiri ne ranesc si ne epuizeaza.
Ce le reprosam parintilor? Totul si nimic. Uneori agresivitatea, alteori lipsa de severitate. Atunci de ce suferim? De unde aceasta nevoie de reamintire? Cu siguranta, terapiile si psihologia inteleasa prost ne pot mentine in acest comportament. Dar ar trebui sa recunoastem cinstit ca a le aminti mereu si mereu ne face placere. Insa reprosul poate fi normal, depinde de situatie.
„Te complaci in repros” Magda, 34 de ani, designer „Cu ceva ani in urma am avut niste momente dificile, timp in care eram incapabila sa construiesc o relatie de cuplu durabila”, spune Magda, designer de profesie. La psiholog am inceput sa vorbesc despre tatal meu, despre lipsa lui de tandrete, de lasitatea lui si de infernul prin care a trecut mama mea alaturi de el. Am tot vorbit si, la un moment dat, psihologul s-a enervat: «Ok, tatal tau te-a facut sa suferi, nimeni nu neaga asta. Dar, incepand de astazi, ar trebui sa devii responsabila. Daca vei continua astfel, iti vei construi un alibi pentru a nu te responsabiliza tu insati. Si asta nu e greseala tatalui tau, ci numai si numai responsabilitatea ta.» A fost cam dur din partea lui, dar a mers. Am inteles, ca ma ascundeam indaratul imaginii tatalui meu pentru a-mi masca frica de barbati. Aceasta «palma» mi-a schimbat viata.”
|
Iata o posibila explicatie, oferita de psihanalista Brandusa Orasanu: „Exista un timp al revoltei si un timp al iertarii. Acesti timpi sunt benefici, luati impreuna. Copilul trebuie sa se dezvolte in opozitie cu cineva. Ar fi infricosator pentru el sa realizeze partea de hazard care i se intampla. Daca nu «e de vina altcineva» in procesul maturizarii sale, atunci apare autoinvinuirea, mai distructiva decat orice. Remarcam cat de usor iarta copiii. Nu prea au de ales, prea au nevoie de cei din jur. Adultul poate uri in voie, lui nu-i confisca nimeni calculatorul din cauza asta. Daca nu-si permite sa dea vina pe altcineva, pesemne ca revolta lui de odinioara, in loc sa fie prilej de explicatii benefice, i-a fost ignorata sau amendata cu violenta. Atunci ea s-a ghemuit, apoi s-a chircit, s-a stins… Asa apare ranchiuna, deci boala. Revolta si iertarea sunt la fel de benefice. Ce ascunde revolta nesfarsita? Uneori o alta revolta, inconstienta. Dar poate ascunde si o imensa iubire pentru parinti, care asteapta sa i se faca loc”, mai spune Brandusa Orasanu.
Asadar relatia dificila cu parintii nostri este poate un alt nume pentru o legatura importanta, vitala in dezvoltarea noastra. „Revolta este o chemare”, mai spune psihanalista. „Ea inceteaza cand destinatarul raspunde. Sa va mai dau un exemplu dintr-o terapie: o tanara isi critica parintii in cursul terapiei. Intr-o buna zi, analistul i-a dat dreptate, parintii ei erau cu adevarat groaznici. La care replica ei a fost surprizatoare: «Stiti ceva? Parintii mei sunt cei mai buni din lume!» Cu alte cuvinte: «Doar eu pot sa-i acuz, pentru ca sunt ai mei si ii iubesc!»”
Ce sa intelegem atunci din noi insine si din relatia aceasta ciudata, ambivalenta, cu cei care ne-au dat viata? Ii iubim? Ii uram? Ii iertam si ii acceptam firesc, fara sa ne dam seama?… Poate putin din toate acestea.
.
