Varsta mamei, maturizarea mea
„Pentru mama, voi fi mereu un copil.“ Iata un gand pe care nu o data l-am simtit, indiferent de varsta noastra sau cea a mamelor. Am stiut ca vor fi acei protectori pe care ne putem baza, ca vom putea apela la ele, ne vor asculta si ne vor sprijini. Ce se intampla insa cand mama, imbatranind, are nevoie de sprijinul nostru?
Cat suntem fetite sau adolescente, mama este centrul lumii. Ea este fiinta pe care o admiram, ale carei haine le furam in speranta unei asemanari si a unei identitati cat mai apropiate de cea a fiintei atat de iubite. Mama este femeia in care stim ca ne vom transforma si, prin urmare, este supusa unei analize constante prin ochii de copil dornic. Chiar si in cazul cand ne dorim in mod exagerat atentia tatalui, este tot rezultatul impulsului de a fi ea, de a ne identifica cu ceea ce iubeste si are ea.
Dar dincolo de toate acestea, mama este fiinta care ne este alaturi mereu, la care apelam cu orice durere, pe care o anuntam de orice bucurie. Si asa suntem obisnuite sa fie mereu.
Ioana are 49 de ani si isi aminteste o intamplare din copilarie: „Mama iubea un parfum anume, pe care i-l tot consumam pe papusile mele, din dorinta de a-i simti mirosul mereu aproape. Intr-o zi, mi-a explicat ca are nevoie de acel parfum sa il simta cat mai mult timp si ca, daca va ramane fara el, va fi trista. Asa ca m-am hotarat sa i-l torn in pat, incantata de ideea ca, asa, il va simti in camera si va fi fericita. Nici acum nu imi dau seama daca eram suparata ca mi l-a interzis sau pur si simplu imi doream sa ma aprecieze pentru istetime“.
Fete, mame si papusi
Pentru fetita, cel mai popular joc este cel „de-a mama si de-a tata“. Este un rol pe care ni-l asumam intrucat este comportamentul pe care ni-l dorim cel mai mult. Ne tratam papusile ca pe copiii nostri si le educam, demonstrand astfel mamei ca si noi putem fi ca ea. Si timpul trece intre joaca si crestere, ajungand la conflicte, la neintelegeri, la opozitie, iar apoi la acceptare si redefinirea relatiei cu mama. Ceea ce in copilarie ni se parea un deziderat, in adolescenta ne pare o raspundere prea mare.
„«Te simti coplesita de faptul ca te rog sa iti faci curat in camera?», m-a intrebat mama intr-un week-end cand aveam chef sa ies cu prietenii“ ne spune Diana. „Eram in liceu si mi se parea ca universul mamei este atat de ingust… Voiam sa fac numai ce aveam chef si chiar nu intelegeam de ce trebuie sa fac ceva ce ea oricum facea pentru mine. Mi se parea absurda schimbarea ei de comportament si simteam ca ma tine departe de ce-mi doresc, din invidie. Eh, eram un copil naiv…“
Si s-a intamplat sa fii pe alta lungime de unda decat mama si sa nu intelegi ce anume vrea de la tine si de ce nu ganditi la fel? Normal, pentru ca mama nu inceteaza sa incerce sa te educe, sa te ajute si sa iti dea sfaturi, uitand nu odata ca deja esti mare. Pentru ea, vei fi mereu copil.
Mi-e dor sa ma cicaleasca
Plecarea de acasa este primul pas spre independenta si eliberarea de cicalirea parintilor, in special a mamei, cea mai implicata in vietile tuturor. Ne dorim distanta pentru a ne regasi pe noi insine, pentru a ne descoperi cum suntem atunci cand nu suntem ghidati si nu ni se traseaza drumul „cel mai potrivit“. Avem puterea de a lua decizii si de a ne conduce viata dupa cum simtim.
Dar cat de mare este aceasta ruptura? Depinde, in primul rand, de tipul de relatie pe care l-am avut cu mama. In cazul unei relatii considerate sufocante, ajungem sa raspundem rar chiar si la telefon, invocand diversi factori care ne retin. Conflictul nu este rezolvat, iar evitarea unei discutii cu mama ajunge sa adanceasca problemele dintre noi si aceasta. Se ajunge chiar la profetia autoindeplinita, prin care vom sfarsi aceleasi fiinte cicalitoare si sufocante, nascute din neputinta de a fi asertiv, de a comunica deschis si sincer.
