Varsta mamei, maturizarea mea
Aici intervine dorinta si puterea de a juca un schimb de roluri, in care mama este cea educata sa accepte persoana in care s-a transformat fiica ei. Evitarea nu duce decat la frustrare, pe cand acceptarea va impinge relatia pe un nou drum. Tatiana ne spune ca „ajunsesem sa fiu mereu in sedinte, numai pentru a nu vorbi prea mult cu ea. Ma suna des si voia sa stie tot… Mi se parea absurd sa ma intrebe ce am facut la munca. La scoala – intelegeam, eram sub tutela ei si putea interveni, dar la munca?
Apoi mi-a parut rau de aceste evitari si mi-am propus un week-end numai cu ea, in care, subtil, i-am descris noul meu statut si noua mea identitate. A fost mai receptiva decat ma asteptam si am realizat ca, in timp ce eu plecam, ea traia abandonul. M-am simtit cumplit“.Se intampla deseori, ca si atunci cand ti-ai dorit eliberarea, sa te trezesti intr-o situatie in care iti pui intrebarea: „Oare ce mi-ar fi spus mama?“.
Da, vorbim de cazurile ideale, in care mama este fiinta cea mai apropiata de sufletul nostru si confidentul de care avem mereu nevoie. Si atunci ne lipseste, avem inima libera sa simtim dorul, iubirea, sa ne amuze perseverenta cu care se incapataneaza sa stie ce e bine pentru noi, dincolo de deciziile noastre. Este important sa acceptam faptul ca orice vine dinspre ea, este pornit din dorinta de a ne proteja in continuare si de a ne vrea binele.
Criza varstelor
„Am inteles ca nu mai sunt copil cand am implinit 30 de ani. Si mi se parea dureros, parca pierdeam ceva“, ne scrie Alexandra U. „Atunci am simtit ca in planurile mele va aparea un copil, care nu voi mai fi eu, o fiinta careia ii voi darui acest rol la care eu trebuie sa renunt. Atunci am sunat-o pe mama, care mi-a spus ce frumoasa este aceasta varsta si ca, daca eu ma plang, ea ce sa mai spuna?! A fost o gluma, dar atunci am realizat ca mama a imbatranit, mama va fi bunica acum.“
Momentul in care realizam imbatranirea mamei este momentul in care realizam propria maturizare. Atunci cand viata pe care o idolatrizam la aceasta fiinta devine o suma a grijilor cotidiene, dar mai ales cand mama are nevoie de noi; cand stim ca este randul nostru sa avem grija de ea, sa vrem sa o stim sanatoasa, in siguranta, protejata.
Si pe acest fundal se poate instala teama referitoare la ziua in care mama nu va mai fi… Gand pe care il alungam si il negam, caci mama, pentru noi, trebuie sa fie vesnic alaturi. Este momentul in care toate conflictele incep sa se domoleasca, iar noi devenim mult mai tolerante cu tot ceea ce ne deranja in comportamentul acesteia.
Ceea ce vine din partea ei nu mai este invaziune, este nevoie, iar noi suntem in postura de a darui neconditionat, asa cum, in copilarie, facea ea. Sunt cazuri in care mama este cea care ne ajuta sa ne adaptam noii ei conditii, cu care, la randul ei, se impaca, acceptandu-si varsta.
Dar sunt si situatii in care depresia mamei este evidenta, de regula dublata de regrete, iar aceasta situatie devine coplesitoare. Ne e teama sa o pierdem, asa cum incepe sa ne fie teama si de propria imbatranire. Ne simtim uneori responsabile fara sa avem un motiv anume, dorind insa sa putem alina suferintele acesteia.
„Acum ceva vreme, in timp ce povesteam despre fiica mea, ma uitam la chipul mamei si ii urmaream toate liniile fine care il brazdau, incadrate de parul alb. Aveam cumva senzatia ca au aparut acolo peste noapte, ca nu le stiam, ca nu isi au locul unde sunt acum. Mi-am amintit apoi de parul negru al mamei si de zambetul cald, de felul in care spuneam tuturor ca e cea mai frumoasa. M-a vazut pe ganduri, si urmatorul lucru a fost sa regasesc, la locul lui, acelasi zambet. A fost, cred, prima data cand am vazut-o cu alti ochi.“
Acceptarea firescului
„Inca de mici, suntem educate in spiritul familiei si ne e firesc sa pastram legaturile acestea, in special cu mama. Mai mult decat barbatii, femeile sunt unite prin dorinta de comunicare, dar si prin cea de apartenenta. Teama pierderii poate fi traita ca o previziune a abandonului. Nu putem sa ne vedem viata fara aceleasi repere pe care le-am avut mereu la indemana si nu o data simtim ca timpul incepe sa treaca mai repede. Ne simtim vinovate atunci cand, dintr-un motiv sau altul, nu ne vedem mama prea des, cand ratam o intrevedere, cand o dezamagim prin absenta.
Dar sunt si acele mame a caror singuratate coplesitoare ajunge sa se transforme intr-o impovarare a fiicei.
Irina ne povesteste ca „acum doi ani, mama a suferit o fractura de sold. A mers in carje o perioada, iar acum, chiar si dupa atat timp, merge in baston. A refuzat sa urmeze sfatul medicului, placandu-i rolul de persoana neajutorata. Cat traia tata, prelua el aceste sarcini, dar acum au cazut pe mine si chiar m-am simtit coplesita. Mi-a fost foarte greu sa o scot din acest cerc vicios in care ma bagase si pe mine, dar in cele din urma am reusit cat de cat.Macar acum se straduieste sa se descurce cat de cat singura si sa nu ma invinovateasca pentru faptul ca nu vin zilnic pe la ea“.
Situatii ca aceasta sunt mai greu de gestionat, dar nu imposibil. Este necesara o echilibrare intre nevoia mamei de a nu se simti singura si dreptul fiicei la propria viata, fara santajari.
O legatura indestructibila
Relatiile dintre mame si fiice sunt relatii centrale in vietile ambelor femei. Legatura lor evolueaza in timp, de la o interconectare idealizata in copilarie si adolescenta, la o interdependenta sofisticata la maturitate. Indiferent de tipul de relatie, aceasta ramane una semnificativa in viata celor doua. Iar odata cu maturizarea, intervin mecanisme de adaptare la noile situatii si de depasire a posibilelor conflicte, tocmai prin prisma acestei relatii de o viata cu femeia in pantecele careia am crescut.
Text de Iulia Barca
Foto: Guliver/Getty Images