Vera Sandor: A-i accepta inseamna a-i iubi asa cum sunt
Relatia cu cei care ne-au dat viata si alaturi de care ne petrecem o buna parte din ea e destul de rar una calma. Dar pana unde e vorba de o revolta normala si unde incepe cea anormala, alimentata artificial? Ce inseamna iertarea si acceptarea parintilor? Iata explicatiile unui psihanalist cu experienta.
Vera Sandor este psihanalist si presedinte al Fundatiei Generatia, membru direct al Asociatiei Internationale de Psihanaliza, membru afiliat al Societatii de Psihanaliza din Paris.
Psychologies: Ce inseamna a-ti accepta parintii?
Vera Sandor: Fiecare persoana poate raspunde in felul ei la acesta intrebare, in functie de relatia cu parintii proprii. Generalizand, trebuie sa spunem ca parintele este o persoana. A-ti accepta parintii inseamna a accepta ca sunt persoane cu istoria lor, sperantele, aspiratiile, esecurile, succesele lor, oameni ca si noi – inseamna deci a nu-i mai idealiza.
Inseamna a ne separa de atasamentul nostru dependent si asigurator fata de ei, a fi capabili sa ne luam viata in miini. Mai inseamna a ne desprinde de proiectiile lor asupra noastra, a tria asteptarile lor, a pastra doar ceea ce corespunde cu fiinta noastra autentica, a nu mai proiecta asupra lor propriile noastre esecuri, interdictiile noastre interne, teama de viata, de dragoste, de competitie, de noi, de Celalalt… inseamna adesea a ne confrunta cu traumele, abuzurile, santajul afectiv, ce pot fi reale sau pot fi doar proiectiile noastre…
Mai inseamna a putea deveni noi insine parinti. Copiii abuzati le reproseaza parintilor ca au fost adusi pe lume si adesea ezita sa devina ei insisi astfel de „criminali”. Viata incepe si se termina cu ei, ca o razbunare ca viata a fost pentru ei numai durere. Dar ar trebui sa diferentiem de la inceput intre cei care au fost abuzati printr-un comportament pervers real si cei ale caror reprosuri sunt elaborate de ei…
A fi parinte, spunea Sigmund Freud, este una dintre „meseriile imposibile”…
Cand incepe confictul cu parintii?
„Conflictul” in sensul general al tensiunii dintre doua fiinte aflate intr-o relatie incepe chiar de la nastere. In ecuatie este vorba despre un copil, o fiinta total dependenta adica, si o mama sau un tata care au deja o istorie proprie, inter- si transgenerationala. De asemenea, cei doi au un set de idealuri proprii, au aparari si angoase, dorinte si placeri care se transmit noului nascut in mod inconstient si automat.
Pe langa acestea, pot sa apara incompatibilitati de temperament intre parinti si copii. Acestea sunt fenomene ce tin de capacitatea mamei de a face fata din punct de vedere psihic si fizic relatiei de dependenta totala a copilului fata de ea. Imediat dupa nastere se pot acutiza in psihicul mamei conflictele clasice dintre feminitate si maternitate, diverse alte trairi…
Toate aceste tensiuni sunt simtite in relatia cu copilul si adesea ele se reflecta direct in gesturile de ingrijire a celui mic. Revenim deci la afirmatia „parintele este o persoana“, cu slabiciuni, cu nelinisti proprii.
De ce uneori ne explicam greselile personale prin comportamentul lor fata de noi?
Pentru ca, partial, este adevarat. Este insa necesara sublinierea ca, exceptand acei parinti perversi care isi abuzeaza copiii, cam toti parintii gresesc fata de copiii lor fara sa isi dea seama, si, evident, „avand cele mai bune intentii”. Trebuie sa le acordam asadar si lor aceasta „circumstanta atenuanta”. Se intampla ca unii parinti care vin la noi la cabinet cu copiii, sa aiba ei insisi nevoie de o terapie care sa „detoxifieze“ relatia cu copilul de toate mizele si conflictele inconstiente.
Dragostea parinteasca este idealizata de cand lumea in pedagogie, religie sau arta, dar ea ramane un sentiment profund uman, supus tuturor limitarilor umane: posesivitate, supunere, confuzia dintre tine si celalalt, copilul privit ca un trofeu sau ca o parte din tine etc. Toate acestea provoaca tensiune si revolta. Cum altfel?
Ce inseamna a-ti accepta parintii?
Inseamna a-i putea iubi exact asa cum sunt. Fiii si fiicele pretind acelasi lucru: sa fie iubiti asa cum sunt, pentru ei insisi. Fiecare fiinta umana are acest drept, chiar si parintii, dar acest lucru este greu de realizat.
