Vera Sandor: A-i accepta inseamna a-i iubi asa cum sunt
Exista un moment mai bun al iertarii si impacarii?
In cazuri normale, aceasta impacare are loc la adolescenta sau imediat dupa. Adolescenta este momentul desprinderii, al renuntarii la dependenta, cel in care devii adult printr-o dubla miscare: negandu-ti parintii si reusind sa-i iubesti pentru ceea ce sunt ei.
Dar pentru cei care au fost abuzati sau traumatizati, pentru cei care au secrete grele de familie, momentul regasirii de sine nu poate fi usor. Cand vor dori sa rezolve aceasta problema, adica sa elaboreze relatia cu parintii, (in termenii psihanalizei), pentru acesti oameni impacarea se va produce cu greu. In plus, cel in cauza va fi adesea supus tentatiei de a nega sau de a mistifica relatia defectuoasa fata de sine.
Cum stim daca avem o relatie buna cu ei?
Nici o „concordie”, in nici o relatie interumana, nu este definitiva si continua, fara fisura. Aceasta ar fi idealizarea unei bune relatii parinte-copil. Impacarea cu parintii se poate testa si proba doar in efortul nostru continuu de a ram¥ne cu ei in bunii termeni ai tandretii…
Daca tot nu putem schimba trecutul, nu este oare inutil sa le reprosam ceva?
Nu, uneori reprosul este necesar. Poate fi un pas spre reparatie, spre recunoasterea traumei chiar de catre cei care sunt „vinovati”. Nu putem schimba trecutul, dar putem schimba felul in care il privim sau il interpretam. Trecutul este istoria rezultata din felul in care am interpretat noi oameni, gesturi, forme de dragoste ale caror subiecti am fost uneori fara voia noastra…
Daca ii acuzam o facem, inconstient, pentru ca stim ca tot ii vom ierta?
Sigur ca da, orice proces de acest gen presupune un verdict, si mai devreme sau mai tarziu, o „ispasire”.
Si daca nu reusim sa ne impacam cu ei?
Trebuie sa fim capabili sa traim cu asta. In fond, orice relatie are doi jucatori: este nevoie de doi pentru dragoste, pentru ura, pentru impacare, pentru viata.
Cum putem ierta un tata alcoolic sau violent care a umbrit copilaria prin comportamentul sau ori o mama absenta sau dura?
In primul rand, as dori sa fac precizarea ca exista o diferenta intre a ierta ceva sau pe cineva si a te impaca sau accepta pe cineva.
Iertarea presupune de obicei o pozitie morala superioara si este adesea greu de sustinut fata de parinti. In plus, victimele pot ierta cu dificultate. Desi iertarea face parte dintre comandamentele noastre cele mai importante, ea nu este intotdeauna posibila si nici intotdeauna dezirabila. Unii oameni sunt tinuti in viata de dragoste, asa cum altii se sustin prin ura. Stiu ca asta busculeaza putin simtul comun dar se intampla adesea astfel atunci cand cautam adevarul.
Eu prefer termenul de „impacare” pentru ca el centreaza efortul pe noi, pe destinul nostru individual. Da, este posibila impacarea cu un tata alcoolic sau violent sau cu o mama absenta sau care a fost foarte dura. Copiii fac eforturi extraordinare sa-si imblanzeasca parintii, ca sa ii poata iubi. Uneori insa, cand este vorba despre diferite forme de abuz si perversiune la parinti, acest efort esueaza si in copilarie si mai tarziu.
La intrebarea „cum este posibil sa ierti?”, as spune ca este calea fiecaruia, ceva propriu, unic. La un moment dat, ajungem sa ne vedem parintii asa cum sunt ei in realitate, adica oameni cu istoria si suferintele lor, nu asa cum imaginatia noastra de copil ii vedea: cu puteri absolute asupra noastra, atotputernici si atotstiutori…
Putem gasi oare o alta cale de capatare a linistii interioare chiar si fara a-i accepta/integra?
Desigur, se poate. Dar impacarea se va face, in acest caz particular, cu un efort de renuntare suplimentar, cu un travaliu de doliu, cum spunem noi, psihanalistii, adica de desprindere si de maturizare, mult mai dificil decat atunci cand acceptarea s-ar fi produs fara o separare brutala de drumuri si destine.
Cum stim ca i-am acceptat sau iertat ?
Cred ca este pur si simplu o certitudine care iti da un sentiment greu de descris.
Realizat de Iuliana Alexa
Foto: GULIVER.
