Inocenţă, Vulnerabilitate și Adevăr

Fii deschis ca să poți fi descoperit. Cu cât ești mai deschis, cu atât mai mult vei simți direcțiile care îți ghidează pașii cu adevărat.

Omul își dorește cel mai mult să fie remarcat, să fie văzut. Așa se descoperă pe sine și începe să se cunoască, oglindindu-se în ochii celorlalți. Așa își află măsura darurilor sale, iar stările lui fluctuează și se împletesc asemenea culorilor curcubeului și curg, decurg dintr-una într-alta. Copilașul inocent zâmbește dacă îi zâmbești, se miră și se întristează dacă te vede că te încrunți. Plânge, dacă tu plângi. Apoi apare confuzia, nesiguranța, separarea. Și începe să se întrebe, oare ce înseamnă asta? Ce a provocat încruntarea din privirea care-l țintuiește? E ceva în neregulă? Oare ce? Și, în încercarea de a aduce înapoi zâmbetul care l-a bucurat atât de mult la început, se simte dator să facă ceva, să provoace o nouă stare.

Nevoia de apartenență ne încetinește procesul de trezire. Nevoia de definire face aproape imposibilă apariția noului. Astfel, omul nu poate păși autentic prin viață decât dacă poate trăi fără să fie judecat. Suntem suma tuturor interacțiunilor, evenimentelor, trăirilor din viața noastră până în clipa prezentă. Cum ne-am putea permite să judecăm o atât de mare încrengătură de energii? Cu fiecare judecată emisă față de sine sau față de cei din jur creezi doar o falsă siguranță de moment. Reîntărești prin judecată aceleași dinamici care te duc la separare și ratezi tot mai mult clipa prezentă. Pentru că judecata nu este adevărul. Adevărul eliberează, oferă spațiu, aduce împreună într-o simțire oamenii. Nu există „adevărul meu”, acela este doar dorința disperată de a-ți impune punctul de vedere – un efort enorm în detrimentul Adevărului. El se află acolo unde omul simte că trăiește într-un sentiment de siguranță și este recunoscut prin ochii iubirii – SUFLETUL. Onorează inocența din tine!

Citește articolul integral în ediția de iunie a revistei Psychologies sau abonează-te și primește lunar cadourile pregătite.