Lumină și umbră
E miezul verii. Și ce bine e! Să simți la propriu cum strălucești scăldată-n soare, contopită cu marea ori cu iarba, pe-o poiană tihnită din vârf de munte. Să-ți lași privirea să se piardă departe, în albastrul infinit, să umpli pieptul de verde, roșu și galben. Culori și elemente și stări, toate își dau mâna parcă să te ispitească spre o dispoziție sufletească mai blândă, spre plăcerea simplă de a savura viața. Și bucuria e… mai bucurie. Și curajul de a lăsa măștile, armele și scuturile jos parcă e mai la îndemână. Apropierea de natură ne dă un impuls către autenticitate, către firescul din care vedem totul mai clar sau măcar mai detașat.
Tu poate că nu ești de acord cu mine. Poate că pe tine te provoacă și te enervează lâncezeala asta molatică a amiezelor în care soarele stă, parcă, suspendat pe mijlocul cerului, în timp ce tu faci eforturi să gândești limpede, să fii eficientă sau măcar cât de cât relaxată. Poate că te irită și soarele și îndrăgostiții care nu se mai dezlipesc din sărut și larma din joaca copiilor pe marginea piscinei și nisipul și viespiile și conversațiile telefonice pe care le auzi fără să vrei de pe șezlongul alăturat. Da. Se poate să cauți solitudinea și umbra cu aceeași voluptate cu care soarele te găsește în orice cotlon, într-o amiază de vară.
Umbra – partea întunecată, neluminată a lucrurilor și a psihicului vine și ea la pachet cu lumina. Și e parcă mai stăruitoare și generatoare de confuzie. Când vii din vacanță mai obosită decât ai plecat și nu mai poți să te aduni, când simți că orele îți scapă printre degete ca firele de nisip și îți lipsește claritatea, randamentul ori structura în acțiuni, e posibil să intri în panică. Și culmea, cu cât te străduiești și te încrâncenezi mai tare, cu atît mai mult mintea refuză să te asculte. Și de unde sperai că pacea și ușurința va fi starea din care să faci lucrurile de acum încolo, te trezești tot frustrată și agitată, fugărită, încolțită și profund nemulțumită.
Ce faci atunci?
La loc comanda. Te așezi frumos la umbra ta și te întrebi: Ce mă nemulțumește? Ce mă frustrează? Ce e acolo care vine din trecut și proiectez în acțiunile mele din prezent, cu teama de viitor? Apoi mai faci un efort să te relaxezi, încetezi să te mai judeci și să te mai biciuiești și te apuci de tine. Fără așteptări. Pas cu pas, centrată pe clipa de acum. Lucrezi cu tine, cu umbrele, cu dorințele, cu încăpățânările, cu tot ce declanșează stări de disconfort în tine. Și nu uita: mintea ascultă doar pentru a pune capăt propriei confuzii. Dar mintea minte!
