„Mândria de a fi român”
-Cine face masa?
-Vrei să spui cine pune masa?
-Eu vorbesc limba româna mea.
-Lasă, spune în engleză că e mai rapid. Și în plus, de ce să te chinui să înveți limba românâ? Că nu se vorbește decât în România!
Această conversație avea loc cu vreo 10 ani în urmă, pe vremea cand soțul meu, de naționalitate austriacă, dovedea respect pentru țara de rezidență încercând să învețe limba română.
Pe atunci eu încercam să emit „soluții eficiente pentru comunicare”, banalizând ceva atât de important, de vital: limba mea maternă, limba țării lui de rezidență.
De limbă se leagă sentimentul de apartenență la o țară, la un popor. În limba maternă îți trăiești mândria de a fi român. În limba maternă îți crești copiii și le transmiți valorile, tradițiile, rădăcinile de neam.
Prin limbă se țes legăturile subtile, de apropiere, de încredere între vizitatorul adoptat și oamenii din țara adoptivă. De câte ori ținea soțul meu o prezentare la o instituție publică sau la o conferință, eu mă minunam cum de înțeleg ce spune. Nu era despre corectitudinea cuvintelor sau gramaticii sale, ci despre efortul lui de a se exprima în limba națională, despre respectul pentru oamenii și țara de rezidență, sentimente care trezeau instantaneu admirația audienței. Această țesătură subtilă de emoții de apreciere, respect, admirație se cresc una pe alta și nasc acel cerc virtuos în care se contopeau relațiile lui sociale cu conaționalii mei.
În același context, realizez că eu și mulți alți români, când trăim în România avem parcă un complex de inferioritate, neconștientizat, dar care se aude din scuzele și explicațiile pe care, jenați, le dăm străinilor: pentru toate gropile din asfalt, pentru câinii vagabonzi, pentru scandalurile de corupție, pentru lipsa de autostrăzi sau orice altă temă la care ne simțim corijenți.
Când sunt în România aud mereu: „m-am săturat de ţara asta!”, „ o ţară frumoasă, păcat că e locuită”, „România? Lumea a treia”. Paradoxuri, controverse, probleme. Toate acestea despre patria mamă.
Țară vine de la latinescul terra, adică pământ, plămadă, pântecul matern din care ne-am născut, iar patrie de la latinescul pater, adică tată.
Oare ne gândim că de câte ori ocărâm țara, ne ocărâm părinții, strămoșii?
Poate nu întâmplător avem un număr atât de mare de înjurături, așa colorate, așa explicite, cu trimiteri la mame, la rude, la neam.
Am trăit în alte țări în câteva perioade din viață, am și călătorit mult. Cred că spaniolii ne întrec la procentul de cuvinte deocheate dintr-o frază, la fel și italienii cu vocabularul lor colorat. Și unii și alții sunt impulsivi, emoționali, ca românii. Și unii și alții au valoare fundamentală familia, mama, care e centrul de greutate a acesteia, iar țara lor e preferată oricărei alteia. Și ei au plecat în țări mai bogate, să muncească, să câștige mai mulți bani în perioadele postbelice sau post-dictatură, și au avut tendința să revină acasă repede după ce și-au facut un rost.
Românii, ca și predecesorii lor latini europeni, au luat drumul străinătății din disperarea că acasă nu își pot valorifica munca, nu își pot realiza visurile.
Peste tot pe unde au ajuns au fost apreciați, au avut rezultate peste așteptări, angajatorii îi prețuiesc pentru că sunt ambițioși, creativi, au inițiativă, muncesc până la epuizare și nu protestează. Această ultimă trăsătură are legătură cu stima de sine și încrederea în sine care sunt la cote minime la români.
Din perspectiva asta, bresla mea, a coachilor, ar avea de lucru pentru șapte vieți.
Și psihoterapeuții ar avea enorm de lucru, dacă românii nu ar fi prea mândri de ei într-un fel deviant, compensatoriu, astfel încât preferă să-și asume riscul de a fi dați afară din serviciu, din casă, din relații din cauza unui blocaj decât să meargă la terapie sau consiliere.
Ca să compenseze stima de sine scăzută și complexele de inferioritate, românii etalează o mândrie de suprafață. Ca să o poată gusta, fac eforturi supraomenești, trăiesc în condiții mizere prin străinătate și trimit toate economiile în țară, ca să-și facă o casă de toată fala în satul natal sau să facă nuntă bogată cu neamurile de acasă.
Dezrădăcinarea e foarte grea. Când pleacă din țară, majoritatea nu sunt conștienți de prețul scump emoțional, psihologic, pe care-l vor plăti. Traiul printre străini e mai greu pentru români decât pentru multe alte neamuri. Pentru că românii sunt emoționali, se hrănesc din imaginea publică, din admirația pâna la invidie pe care o văd în ochii vecinilor, neamurilor pentru că „s-au ajuns”, iar în țările de adopție globalizarea e mult mai avansată, eterogenitatea slăbește sentimentul de clan, de comunitate, vecinii nu se cunosc între ei, iar legăturile sociale rămân politicoase și superficiale.
Nu ai o vecină de la care să împrumuți un ou că nu-ți ajung pentru plăcintă, un vecin pe care să-l inviți la spritz să-i arăți noua ta mașină, nu se uită nimeni la tine la ședința cu părinții pentru că te-ai îmbrăcat frumos – din contră, nu te invită colegii la cafea sau la masă după ședință, nu pune nimeni masa cu cinci feluri de mâncare pentru tine.
De fapt, nu pune nimeni masa nici cu trei feluri de mâncare. A găti înseamnă a cumpăra totul semipreparat și a le băga in cuptor. Ori ăsta e sacrilegiu atât pentru românul gurmand oaspete, cât și pentru gospodina care arată cât de importanți sunt invitații prin lungimea timpului petrecut în bucătărie pentru pregătire, bogăția mesei și sofisticarea bucatelor.
Românii rămân mândri, indiferent dacă o fac pentru a disimula dezamăgirea, a-și masca slăbiciunile sau ca trăire autentică.
Acum, când se apropie sfârșitul de an întreb amici români din Austria:
-Unde petreci Sărbătorile?
-Acasă. Mergem acasă în România.
Abia când luăm drumul străinătății suntem capabili să înțelegem valoarea pământului strămoșesc, a limbii, a familiei, rudelor și prietenilor. Doar când începem să le simțim lipsa devenim conștienți de importanța lor.
Sistemele de valori par că se răstoarnă și multe capătă semnificații diferite de la depărtare.
Lentilele prin care ne vedem țara și compatrioții se schimbă total când trăim în afara ei.
Sunt peste 5 milioane de români care muncesc, trăiesc în străinătate, dintre care 200.000 în Austria.
Zilele trecute am trăit emoția vorbitului în limba română printre alți aproape 2000 de români la aniversarea Zilei Naționale a României sărbătorită la Viena.
Am simțit ceva nou, puternic, proaspăt (pentru percepția mea) printre compatrioții mei: mândrie că suntem români și bucurie că suntem printre români.
Am cântat Deșteaptă-te române, am făcut haz de necaz, am râs românește. Am trăit mândria de a fi român printre acești români responsabili, muncitori, curajoși, care și-au luat destinul în mâini și au plecat în lume să-l împlinească. Tot atunci, l-am scos între românii din diaspora austriacă pe cel mai mic român-austriac, miracolul nostru, al doilea băiețel venit pe lume în țara adoptivă!
Am venit acasă și am citit cu fiul meu mai mare poezii de Eminescu.
„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!”
Iar în timp ce citeam, mă întrebam de ce nu i-am mai citit poezia asta și când locuiam la București? Pentru că dorul s-a activat după plecare, după dezrădăcinare.
Și mândria de a fi român la fel. Este latentă, ignorată de noi toți când trăim în România și se activează când luăm drumul străinătății.
Este momentul ca istoria României să fie rescrisă. De-a lungul veacurilor cuceritorii au scris istoria. Cum România a avut puține perioade de glorie, istoria i-a fost distorsionată, contribuind la scăderea stimei de sine a poporului român.
Poate a sosit clipa să predăm tinerilor și copiilor noștri încrederea în sine. Să începem să avem propriile modele, propriile soluții, să ne oprim la a copia și importa din străinătate. Soluțiile valoroase vin de la oamenii cărora le pasă, care vor să trăiască bine în România, să își vadă copiii cum își împlinesc talentele și potențialul în țara lor.
Coachingul este una din metodele prin care se pot sprijini oamenii să iși crească stima de sine, să își împlinească potențialul,.
Copiii mei, copiii românilor au dreptul să-și primească moștenirea rădăcinilor lor, a talentelor lor de neam, a istoriei lor, prin povestiri, prin experiențe între români, în limba română.
Iar noi ca părinți avem datoria să le transmitem:
Doar că pentru asta trebuie să o conștientizăm, să o simțim noi înșine. Să ne amintim de ce suntem mândri că suntem români!
Urările mele de Ziua României sunt:
Să simțim cât mai mulți și cât mai des mândria de a fi români!
Să împărtășim cât mai mulți și cât mai des bucuria de a fi printre români!
