Prezența – o stare prea puțin cultivată
Trăim într-o societate caracterizată, printre altele, de un ritm infernal de rapid (cel puțin în anumite locuri), cât și de nenumărate stimulări exterioare, multe artificiale.
O societate, care cultivă o continuă agitație, fugă, goană, aș putea spune (adesea, fără un sens sau vreun scop împlinitor) și în care să fii prezent și să te mai și oprești să TRĂIEȘTI CONȘTIENT a devenit, oarecum, un lux. Aproape imposibil. Dar nu imposibil.
Astfel, s-au născut în mine, în mod natural, întrebările de mai jos: legate de viață, de cum ne influențează stimulii exteriori, printre care și tehnologia (inclusiv rețelele de socializare).
Cât de conștient trăim? Cât de prezenți suntem în desfășurarea experiențelor noastre? TRĂIM momentele plenar, le SIMȚIM la adevărata lor capacitate? Sau ne grăbim doar să le bifăm undeva, pentru a ne liniști, în privința listei noastre cu obiective de marcat? În ceea ce privește tehnologia, cred că aceasta ne-a adus foarte multe beneficii. Și, de asemenea, ne-a ridicat la fileu provocări, pe care poate nu suntem pe deplin conștienți că le înfruntăm: precum o profundă condiționare spre a ne compara experiențele și a ne justifica, a încerca să convingem lumea sau chiar pe noi, prin poze sau împărtășiri, că trăim perfecțiunea, neatinși de nori așa-zis negativi. Provocarea comparației și provocarea nevoii de a ne justifica viața, transpuse în impulsul constant de a imortaliza și împărtăși. Ca și cum doar așa, doar cu acest gen de validare sau de expunere, experiența poate fi completă. Sau noi putem fi acceptați. Și, totuși, cât de REAL am trăit momentul? Cât de prezenți am fost în fiecare clipă foto sau video surprinsă? Nu este nimic rău în a împărtăși diverse lucruri cu cei apropiați sau cu lumea. Atunci când această chemare pornește dintr-un spațiu sănătos, de echilibru și nu de rană. Pentru că, în final, atunci când motorul este susținut de rană sau de inconștiență, deconectarea de noi se adâncește, cauzând și mai multă suferință și presiune.
Desigur, nu putem reduce acest amplu și complex proces doar la tehnologie și la impactul ei. Mare parte din societate este construită, în așa fel încât să poți fugi de tine – și chiar să fii încurajat – în diverse experiențe exterioare: distracții, excursii, muncă, relații, jocuri, cumpărături, pornografie, (chiar și) spiritualitate. Iar lista poate continua. Deconectați de lumea noastră interioară, cu prea puțin – sau chiar deloc – spațiu și timp, pentru a simți Viața din noi, a-i simți Vibrația sau Urletul, poate… Totul, într-o perfect orchestrată goană în exterior, în care miza este să nu cumva să ne oprim să SIMȚIM PLENAR, AUTENTIC. Să ne întâlnim NOI CU NOI. Pentru că atunci întreaga construcție, în falsitatea ei, s-ar putea prăbuși. Dintr-odată sau în etape.
Sigur, avem și noi, ca în aproape orice proces sau interacțiune, partea noastră de responsabilitate.
Noi suntem cei care, în final, poate cedăm acestui miraj exterior, care încurajează fuga și gratificarea imediată, sub diverse forme. Ajungem, astfel, să nu mai onorăm un ritm mai tihnit și să vrem ca majoritatea lucrurilor pe care le dorim să se întâmple ACUM. Fără să ne întrebăm dacă acest ACUM urmărit este sustenabil și integru pentru noi și pentru toți cei implicați. Sigur, societatea noastră exploatează acest aspect (poate indus tot de ea), dar avem discernământ. Oricând.
Putem alege conștient să punem pauză acestei continue alergături (neștiind nici noi clar după ce anume), să reînvățăm cu răbdare să ne reconectăm cu corpul nostru și să observăm ce ni se arată… Poate punem o întrebare și permitem curioși spațiului pentru răspuns să se deschidă, în orice formă o face… Da, e foarte greu uneori să acceptăm liniștea, tihna, partea (percepută) mai statică, când venim după ani definiți continuu de A FACE, de a fi mereu în mișcare în mod inconștient. Tot timpul seduși de experiențe, obiective și stimuli exteriori. Sigur, nu e nimic în neregulă cu aceștia, atâta timp cât interacționăm CONȘTIENT cu ei. Dar când fugim din stimul în stimul, din obiectiv în obiectiv, din experiență în experiență, fără prezență, mai degrabă cu o anume disperare, atunci poate fi momentul în care să ne întrebăm dacă așa ne dorim să trăim mai departe… În același timp, suntem diferiți. E posibil să avem nevoie, în redefinirea vieții noastre, chiar de o abordare mai dinamică sau de o îmbinare a mai multor abordări și este în regulă. Suntem unici și ne descoperim în moduri unice.
Starea de prezență presupune, după părerea mea, și încredere. Încrederea că orice emoție, experiență sau acțiune am trăi, avem capacitatea de a conține momentul sau, cel puțin, de a dezvolta această abilitate, în ritmul nostru. Scriu aceste rânduri, inspirată de câteva clipe trăite și surprinse de mine mai devreme. Am simțit o șoaptă în ființa mea, de a aduce un plus de tihnă și bucurie în camera în care stăteam, într-o zi în care nu lucram. Am onorat mesajul primit și am aprins un bețișor parfumat. M-am așezat din nou pe canapea, primind cu bucurie mirosul respectiv: santal și trandafiri. Totuși, am simțit și o neliniște. Creștea, pe măsură ce mirosul se răspândea și mai mult în cameră și eu îl „sorbeam” . Ușor-ușor, am realizat că, deși primeam ceva frumos, ce mă bucura, se activa în același timp în mine frica că nu va fi suficient, că se va termina. Și că trebuie să cuprind cu nările-mi tot ce pot, cât mai pot. De aici venea neliniștea. Mi-am adus aminte de un exercițiu citit într-un newsletter mai demult și am început să respir conștient: mai calm, cu încrederea că acel miros va fi acolo și la următoarea mea respirație, că experiența frumoasă va dura și că mă pot relaxa. Nu-mi ieșea de fiecare dată, dar am transformat procesul inconștient, guvernat de frică: nu într-unul perfect (nici nu trebuia), ci într-unul alchimic și conștient, ca un dans blând AL MEU CU MINE.
Și, totuși, de ce m-am lovit în mine de frică, într-un context plăcut? Consider frica (și orice emoție sau stare) drept un mesajer, ce are nevoie să fie onorat. Un mesajer valid, care poate se activează nu de puține ori în noi, având în vedere propriile noastre convingeri, experiențele familiale și transgeneraționale pe care le purtăm fiecare, traumele noastre, fondul colectiv axat pe perspectiva lipsei și faptul că trăim într-o societate, unde adesea suntem condiționați din nenumărate părți în achizițiile noastre de mesajul (spus sub diverse forme): nu e suficient și se va termina, așa ca ia acum, altfel pierzi șansa. Cu siguranță, este loc de transformare. Și așa ajungem din nou la prezență și la cum aceasta poate fi un catalizator pentru transformarea menționată, prin revelările pe care le face posibile. Urgența unui îndemn, independent de aria din care vine, a început să fie pentru mine un indicator că respectivul lucru sau respectiva experiență nu reprezintă, de fapt, ceva cu adevărat hrănitor, vindecător sau valoros pentru mine. Încep, ușor-ușor, să integrez în ființa mea credința că ce este, cu adevărat, pentru mine nu se poate pierde.
