Sunt cel mai neapărat om!

„Tu ce știi despre corpul tău?” am întrebat-o pe Tatiana. „L-am blamat” a început ea, cu sinceritatea binecunoscută. Apoi a povestit mai departe – citește aici despre evidența corpului!

L-am supus multor experimente neplăcute, unele fără voie, altele într-o oarecare măsură cu contribuția mea, l-am ars cu ulei, accidental, l-am lăsat deshidratat din neglijență, în repetate rânduri, l-am masat cu creme ieftine, când eram săracă lipită, l-am glorificat cu Bal d’Afrique sau Baccarat Rouge, când a scăzut Euribor-ul, l-am și mângâiat în rarele clipe când l-am iubit, l-am dus la plajă, l-am îmbrăcat trash și expensive, i-am dat și cortizol și adrenalină, cum i-am dat și cartofi prăjiți și bezele.

Îl privesc acum, în această zi – jumătate de arșiță – jumătate de vijelie – și nu e departe să îl asemăn cu ea. Corpul meu, căci despre el vorbesc, are de când mă știu o jumătate de grad în plus față de temperatura normală a unui om și aproape în fiecare zi un foșnet interior, așa cum au furtunile de vară.

Vara este atât de fierbinte, încât o dată cineva, lângă care stăteam într-o seară de august, mi-a spus: măi, tu chiar dogorești! Am râs amândoi. I-am spus că pe vremuri citisem la Sara Murphy că-și ducea perlele la soare, spunând că le face bine. Am încercat să iubesc soarele, prin prisma primului șirag de perle, pe care știu că am dat întreg salariul, cu speranța că, ducând-l la plajă, soarele va deveni mai puțin înfricoșător. I-am mai spus și că, doar începând cu sfârșitul de toamnă, corpul meu se mai îmblânzește, el mi-a spus că va fi aici și la toamnă. Și a fost așa. În fiecare toamnă, sub trench, renasc. Îl îmbrac în dresuri de mătase negre, fine, pulovere de cașmir de culoarea norilor, îl țin la lumina veiozei, care îi face bine, în principiu, îl las să se lăfăie pe sofa și, ca să-l învăț să nu se mai teamă de soare, îl parfumez cu Sympathy for the sun.

Citește continuarea articolului în ediția de iunie 2023 a revistei Psychologies sau abonează-te și profită de ofertele speciale!