Superclișee diluzionale culturale Mitul Bogătașului – Mirajul fericirii facile

”Aurul te-mpodobește, însă nu te fericește.”

Povestea ”Ionică cel prost”, scrisă de Ion Creangă, debutează cu jalea unor flăcăi la nunta celei mai frumoase fete din sat, Catrina.

”Unul zicea: Mă! da’ nătărăi am fost de-am lăsat așa drăguț de fată să scape dintre noi! Așa trupușor mlădios, așa sîn azurliu, așa ochișori negri și scînteietori și așa sprîncene încordate, nu știu, zău, de ne-a mai de ochii a vede! Șiretul acela de Vasile a făcut ce-a făcut și ne-a șters păpușoiul de pe foc… Altul zicea: Mă! Eu aș da o pereche de boi, cei mai frumoși, numai să mă lese s-o pup odată colé, cum știu eu…Altul: Eu aș da și cămeșa de pe mine, numai să mă lese să-i pun mîna pe țîțe oleacă…

—Te cred și eu, zise altul, de asta nici popa nu s-ar da în lături – da’ eu, măi pulică, m-aș da rob la Turci ca să mă lese numai odată să mă culc la sînul ei cel azurliu, vorba lui Tăplan.”

• Ei da, am pufnit fără să mă mai pot abține. Cu toții pofteau un picuț la nurii Catrinei. Iară popa în fruntea listei…
• Ei da, cam așa…râse Camelia. Și se vede treaba că din nou Biblia are dreptate… ”Frumuseţea femeii veseleşte faţa şi covârşeşte toată pofta omului…Femeia primeşte orice bărbat, dar sunt fete mai bune decât altele.”
• Corect, și se poate vedea că deși erau grămadă de fete, cum zice chiar Creangă, ” și tinere și bătrîne, și frumoase și slute, și bogate și sărace, și harnice și leneșe – de toată mîna.”, totuși una era percepută drept cea mai frumoasă și este și cea mai dorită, cea mai prețioasă, și foarte mulți bărbați o văd astfel.
• Dacă nu chiar toți, după cum se vede treaba…
• Însă i-auzi cum era treaba cu Ionică și Catrina… continuă fata. ”Cu Catrina depănase Ionică fuse și-i ajutase a lua călepe de pe răschitoriu. Cu Catrina la nevedit, cu Catrina la ghilit, cu Catrina la cules fragi și căpșune din pădure, cu Catrina în toate părțile… În sfîrșit, ce mai la deal la vale, Catrina știea treaba lui Ionică, cum se cade, și Ionică pe-a Catrinei încă hăt! de pe cînd era ea fată mare. Cum s-ar zice, s-a scăpat și ea atunci în țarină, ia așa, în șagă, cîte oleacă: adecălea Ionică dăduse peste Catrina. – Norocul lui Vasile, ca să nu mai trudească și el atîta a face începutul…”
• Ha ha ha, am izbucnit…păi da, că e trudă mare cu începutul acesta…
• Tocmai, cum ai sesizat și tu…zâmbi Camelia, continuând. Și iată cum Vasile îi ține pe loc lui Ionică o lecție de educație sexuală, că de, acesta nu a avut parte de părinți care să îl învețe, așa ca pe noi, încercând să-l convingă…”Ia taci, bre Catrină, taci! Iaca ceea de nouă lei, să-ți iei mărgele și cercei. Ș-odată o prăvale pe pat, îi ridică poalele frumușel și zice: Apropie-te, măi Ionică și deschide-ți ochii în patru și te uită, ca să vezi și tu… Și dă-i și dă-i, de-i mergeau petecele…Catrina, văzînd și ea pe bărbatu-său că-i așa de nătărău, a închis ochii ca mîța și s-a făcut moartă-n păpușoi… Dar Ionică cel prost, holbînd ochii mari, a rămas înlemnit, cu gura căscată și numai nu-i curgeau balele ca la cînii cei turbați!”
• He he, vezi de nu…cred că avem aici de-a face cu o formă subtilă de manipulare…
• Este o manipulare subtilă, dar adesea folosită, și care funcționează pe principiul victimizării, adică prezentarea situației ca și cum ai fi într-o mare problemă, totul fiind în mod evident fals: ”Satul ș-a pus ochii pe mine, văzîndu-mă că-s băet strein și fără nici un sprijin, și vre numaidecît să mă dee la oaste.” Prezentarea și poziționarea într-o asemenea poziție suscită în celălalt un amestec de impulsuri, de la milă și compasiune la superioritate și vanitate. Folosind în principal operațiunea mintală numită comparație, mintea celui căruia i se solicită ajutorul vede situația ca fiind o oportunitate de a-și demonstra propria superioritate, acesta fiind în mod evident falsă, deoarece ”victima” a avut grijă ca rezultatul comparației să iasă așa cum își dorea, în aceste cazuri poziția de inferioritate avantajând pe ”amărât”. Și bădița Vasile ”pune botul”, cum era impulsiv și se credea pe cai mari, că de, făcea parte din ”protipendadă” și avea acum de nevastă pe cea după care bălea toată lumea.
• Este foarte interesant cum Ionică ”cel prost”, foarte bun cunoscător al dedesubturilor psihologiei umane, face trecerea de la situația prezentată, în care cere ”ajutorul” la problema căsătoriei și sexului. Pentru că știa că unul din motivele principale ale ”luatului cu arcanul la oaste” era tocmai faptul că era holtei, îl lasă vezi doamne pe proaspătul însurățel să ”își dea seama” de rațiunea care stătea la baza ”prigonirii” și să ”sară cu soluția”, ca unul deștept și în putere ce se afla. ”Ș-or fi pus ei ochii pe tine, nu-i vorbă, dacă tot umbli ca un fulău prin sat de colo pînă colo și n-ai nici un căpătîi. Ia însoară-te și tu și atunci ai scăpat de oaste: n-or mai ave ce zice nici ei.”
• Și pentru că femeia nu are nimic de zis într-o astfel de situație, Vasile, care se credea șeful la toată lumea, propune spre binele tuturora. ”Hai să te toporîm iute și degrabă! Iaca fată bună pentru tine: ie pe Ioana Todosiicăi din deal – fina socru-meu – și te cununăm într-o noapte eu și cu nevastă-mea, chiar aici în casă la mine.”
• De aici Ionică face la fel de subtil trecerea la problematica sexului, invocând din nou necunoașterea și nepriceperea. ”Apoi dă, băică Vasile, zise Ionică scărpinîndu-se în cap; dumitale ușor ți-i a zice. Dar eu ce am să fac cu femeea?”
• Smerenia ”prostului” și invitația subtilă la ”ajutor”, pe principiul ”bate șaua să priceapă iapa” prinde la încrezutul satului, care imediat se sumețește.
• Păi nu e dorința de a ajuta cel mai frumos lucru de pe lume? mă întrebă șăgalnic Camelia, ceea ce îmi indică imediat că aveam de-a face de fapt cu o ironie clară.
• Cel mai frumos, evident. ”Facerea de bine, f…..e de mamă” ne spune tot vorba populară, numai că aici a însemnat f…..e de nevastă, care, deși guralivă la început, odată ce soțul Vasile ”s-a mântuit” doar de două ori și-a amintit de momentele dulci când se juca cu el prin lunci și în dosul gardurilor și nu era chiar așa încărcată de iubire ca acum și prin urmare de abnegația dedicației și datoriei conjugale. Așa că, confruntată cu vijelia soțului ”Catrină-hăi, ia las’, fa, să facă și el odată, că poate atunci s-a deschide mai bine la cap…”, cedând continuu, abia mai are putere să zică ”Dar de care femeie mă crezi tu pe mine?”
• Se pare că Vasile nu avea habar de trecutul sprințar al preacuvioasei sale neveste. Așa că, dorind cu orice preț să îl treacă pe Ionică în rândul bărbaților, chiar și cu ajutorul propriei neveste, se gândește să iasă ”cu câștig” din această grea întreprindere, ca să aibă și o motivație financiară clară, pentru ca efortul să nu fie chiar în van.
• Clar, banul șterge adesea orice problemă din mintea oamenilor. Câștigul vizibil, palpabil este mai important decât orice. Așa că Vasile, în formă de zile mari, zice.

— Apoi dar tot bine zic oamenii, că ești prost, măi Ionică. Hai! Ce-mi dai tu mie să te învăț eu?

        — D-apoi ce nu ț-aș da, băică, din toată sărăcia mea! Dar numai una de noauă lei am la sufletul meu.

• Deci cei nouă lei ajung de la băieții de la cârciumă la Vasile care-și vinde nevasta fără să stea pe gânduri, înghesuindu-i chiar banii în gură. ”Ia taci, bre Catrină, taci! Iaca ceea de nouă lei, să-ți iei mărgele și cercei… Ș-odată, c-o mînă trîntește pe Catrina pe pat, iar ceielaltă îl apucă pe Ionică de cămeșoi și-l trage peste dînsa, cu de-a sila!…”
• Vederea cuplului aflat în interacțiunea sexuală produce o impresie foarte puternică asupra bărbatului, căruia încep a-i curge balele. Se observă că excitația sexuală apare în Ionică doar și prin simpla vizualizare a cuplului, lucru exploatat și astăzi prin ceea ce numim ”pornografie”.
• Și nu numai. Tot ce înseamnă publicitate se bazează pe o prezentare ”sexuală”. Triggerele pentru declanșarea excitației la bărbați rezidă atât în caracteristicile secundare ale trupului femeii care trebuie expuse privirii (sâni, coapse, forma picioarelor, ”lâna” cum zice Creangă) cât și în percepțiile directe ale unei interacțiuni sexuale. Imaginile, sunetele, deși nu provin de la experiența privitorului declanșează asupra minții sale o impresie aproape similară, generând o excitație specială, de natură erotică, care acționează instinctele primare. Iar mintea bărbatului intră foarte rapid în această stare specială, de excitație, care îi conferă o stare de euforie, irațională, anulând în bună măsură partea rațională a structurii masculine. Efectul este similar și la femei, care pot deveni complet iraționale atunci când se ”scufundă” mai întâi în ideația ”marii iubiri”, fantasmă de care au nevoie ca să pornească, fără a se simți ”vinovate” și ”devalorizate” programul sexual. Căci cum crezi că a ajuns Catrina nevasta unuia ca Vasile? Era clar cel mai cu stare din zonă (”Socru-meu îi Popă în sat la noi, Nănașu-i vornic, Moșu-i pasnic și Tata-i vatman..”) și se ținuse de capul ei până când o convinsese că vor trăi împreună ”relația perfectă”. Femeile se pierd mai rău decât bărbații în senzația sexuală, atunci când nu reușesc o detașare de aceste trăiri. Prostul nostru își pune la lucru ”talentele ascunse”. ”Și unde nu începe a lua pe Catrina cam în răspăr, coleá, cum știa el de mai demult… de pe la părintele Cioric de-acasă… de prin păpușoi și de prin cele dudăe… cînd tăiau tăvi de cucută și de soc și le destupau cu hudulețul… Catrina, la început, ar cam fi șuvăit ea parcă, de ochii lui Vasile; dar de la o vreme a lăsat și rușine și tot la o parte și s-a pus și ea pe drum.

—Văleu, băică, m-a ajuns tocmai la lingurică, zise Catrina, buricîndu-se cît ce putea și apoi căzu într-un leșin!…

—Ia așa, zise Vasile: cu prostul ți-i în cîrd; cît nu știe, cică nu știe, d-apoi și cînd începe a învăța, dă de tocmeală…

—Încet, măi nătărăule, că mi-i spinteca nevasta… Hai, scoală-te acum de pe dînsa, mormolocule!…

—Poți să-l mai lași oleacă, băică, nu-l zminti tocmai acum, că parcă mă unge cu unt, zise Catrina, trăgîndu-și răsuflarea, de parcă se frigea…

Ionică cel prost, sireicanul, era:

    Ciobănaș de la mînzări

    Cu … pe trei spinări

    Face prin … cărări…”

• Ha ha ha, am izbucnit în hohote. Solicitarea de pe urmă a Catrinei cred că a picat numai bine în urechile soțiorului…
• Acuma acesta-i adevărul…spuse încet fata privindu-mă atent, dacă te străduiești prea mult să convingi pe cineva, să îi arăți lumina și calea… Cu cât e strădania mai mare, cu atât i se rupe respectivului de eforturile tale. Este o limită fină atunci când te încerci a schimba optica cuiva. Degrabă acesta sesizează că insistența ta este ”suspectă” și ”interesată” și pe dată crede că tu ești cel care trebuie să se dea de ceasul morții ca să îi schimbi punctul de vedere. Dacă, vorba populară, ”tragi” tu prea mult de celălalt, apare imediat senzația că tu ești cel interesat, căci, nu-i așa, interesul poartă fesul.
• Corect, am spus încet, simțind că referirea nu era făcută întâmplător, ci bătea spre evenimentele proaspăt desfășurate. Într-adevăr, nu reiese prea clar de ce i se pune pata lui bădița Vasile să îl instruiască neapărat în acea noapte pe Ionică legat de ce trebuie să facă bărbatul cu femeia după nuntă. Cred că faptul că Ionică face pe-a prostul activează un soi de senzație de superioritate în Vasile care, ca și în bancul cu țiganul și cu fochistul, îl face să frizeze ridicolul și absurdul fără să își dea seama.
• Care banc cu țiganul și fochistul?
• Ei care? am zâmbit, gândindu-mă în același timp la subtextul transmis de fată.

Într-adevăr, nu înțelegeam cum de puteam fi atât de vanitos și posesiv, complet irațional. Era destul de clar că paradigma pe care trebuia să o integrez era că Camelia făcea acum cu mine ceea ce făcuse și cu alții înaintea mea și accentul trebuia să cadă pe faptul dacă eram interesat ca acele ”lucruri” să se întâmple aici și acum cu mine decât pe ideea că nu s-au mai întâmplat niciodată cu altcineva. Trebuia să mă hotărăsc dacă îmi plăcea ceea ce vedeam și mă interesa interacțiunea cu fata pe care o percepeam drept frumoasă decât să mă gândesc continuu la ce făcuse și cu cine înainte…Ușor de zis, dar cuțitul care îmi umbla prin mațe de fiecare dată când doar îndrăzneam să mă gândesc la asta nu era de neglijat. Observasem însă că poveștile fetei mă ajutau, ușor ușor, să îmi reconfigurez sistemul de percepție și să pot tolera din ce în ce mai eficient pulsiunile atroce. Mi-am dat seama că știa foarte bine ce se petrecea cu mine și că făcea intenționat și foarte abil un adevărat ghidaj printre niște paradigme vechi de când lumea cu scopul de a mă ajuta să depășesc blocajul. Nu era deloc o întreprindere ușoară și dovedea o înțelegere extrem de profundă asupra acestor mecanisme, lucru care mă uimea și îmi stârnea admirația. Mi-a trecut o clipă prin cap că era foarte posibil să joace foarte mult teatru și să îmi creeze anumite ”impresii” tocmai pentru a îmi induce anumite percepții și să declanșeze aceste reacții, pe care să învăț, ușor ușor, să le gestionez. Însă era clar că începutul acestui proces începea cu această conștientizare a acestora, conștientizare care nu ar fi fost posibilă decât prin crearea unui context care să îmi genereze senzația unei realități pe care mintea mea să o ia de bună și să reacționeze. Aveam din ce în ce mai acută senzația că era același principiu ca în cazul unui vaccin, în care organismul primește o parte insignifiantă dintr-un agent patogen, crede că e reală, declanșează reacția de imunizare și creează anticorpii atât de necesari în situația unei infectări reale.

• Se zice că țiganul vroia să ajungă la Ploiești, fără să cumpere bilet, cum altfel…Și se gândește la o stratagemă. Se duce la locomotivă și îi spune fochistului. ”Să trăiți domn inginer! Da mare mai e drăcovenia asta…Cum se face de merge?” arătând spre locomotivă. Auzind că i se spune ”domn inginer”, fochistul se umflă în pene și începe să-i explice. ”Uite, aici se aruncă cărbunii, care ard și încălzesc un cazan cu apă, care se transformă în abur, care merge prin niște conducte și mișcă roțile..” Între timp se dă semnalul de plecare și țiganul se pune pe treptele locomotivei fiind ochi și urechi la explicații, dând doar din când în când din cap și zicând ”Mare-i știința, domn inginer!”. Fochistul mai abitir se gurguța să-i arate și să-i explice, făcând semne prin aer și aruncând din când în când câte o lopată de cărbuni în cuptor. La Ploiești trenul încetinește la intrarea în gară și țiganul sare pe peron strigând. ”Și zi băi, tot mai arunci cărbuni pe foc?”
• Așa, zâmbi Camelia subțire. Da de unde știi tu bancurile astea?
• Ei, de la seratele cu videotecă de la nașul meu. Încă odată, când am plecat spre casă, într-o iarnă, de erau vagoanele alea cu etaj, m-am apucat de i-am spus cuiva care întrebase unde am ajuns, că de, era un întuneric de puteai să-l tai cu cuțitul. ”Cum, nu știți unde sunteți? Nu știți cum se verifică unde ai ajuns?” ”Nu”, îmi spuse bărbatul privindu-mă cu amuzament. ”Ei, cică Gorbaciov, Reagan și Ceaușescu mergeau cu avionul. La un moment dat scoate Gorbaciov mâna pe geam și spune. Aici suntem deasupra URSS. Ei, spuseră ceilalți în cor, cum ți-ai dat seama? Păi se simte aerul înghețat al Siberiei, a spus acesta. Nu trece mult și scoate și Reagan mâna pe geam. Aici suntem deasupra SUA, anunță el fericit. Ei, zic ăștia, cum ți-ai dat seama? Păi se simte aerul cald al Californiei. Trece un timp și Ceaușescu scoate și el mâna pe geam. Ei, anunță el triumfător, aici suntem deasupra Românei. Extraordinar, spun cei doi în cor, cum ți-ai dat seama. Uite, vedeți, când am scos mâna afară aveam ceasul, acum nu-l mai am…”
• Așa, spuse Camelia izbucnind în hohote, deci asta ne caracterizează pe noi ca națiune…
• Printre altele, am răspuns.
• Și, ce au zis cei din tren?
• Au început bineînțeles să râdă, la început cu sfială, că de, erau niște subiecte sensibile, dar, pe măsură ce începeam să spun din ce în ce mai multe, râsetele deveneau din ce în ce mai puternice, pentru că, îmi dădeam seama, cu toții erau fericiți că cineva, chiar dacă era doar un puști, avea curajul de a le spune.
• Așa, mai dă-mi câteva exemple. Cred că ai talent la povestit.
• Da, știu…Aveam o tolbă întreagă de glume și bancuri pe care le spuneam și la petreceri ca să destind atmosfera, mai ales atunci când se ajungea în acele ”puncte moarte” când nu se mai mișca nimic. Plus că fetele mă băgau imediat în seamă și șansele de a mă apropia de ele creșteau considerabil. Am sesizat că apreciau foarte mult pe cei cu ”simțul umorului” și un pic mai îndrăzneți, pe principiul Decameronului lui Boccacio, deși, tot ca și doamnele de acolo, își acopereau sfios gura când apărea în peisaj o poantă mai deocheată, deși se vedea că o savurau.
• Ei ei, ca să vezi unde era neștiutorul și nevinovatul nostru, râse Camelia. Unde era cel ce e invidios pe experiența și trecutul altora. Așa, cum ziceai, ia să mai auzim câteva ”glumițe”.
• Știam că trebuie să fiu foarte succint și să păstrez un ritm alert, ca să nu plictisesc. Poanta trebuia să vină rapid, cât mai târziu, pentru ca efectul să fie maxim. Spre exemplu. Reagan, Gorbaciov și Ceaușescu se întâlnesc cu pieile roșii. Reagan și Gorbaciov o iau la sănătoasa cât îi țineau picioarele. Ceașcă se oprește și le spune ceva indienilor care o iau disperați la fugă îndărăt. ”Ei, ce le-ai spus? strigă uimiți cei doi. Le-am zis că dacă se mai țin mult după noi le iau caii la colectiv…”
• Ha ha, zâmbi Camelia. Măi țâcă, da aprig mai ești, spuse, parafrazându-l pe Creangă. Alta?
• Lupii se pregătesc să atace stâna noaptea. Plouă amarnic, zloată și zăpadă. Lupii nemâncați de săptămâni se reped înspre câinii de pază și îi fac varză. Se duc spre oile disperate. Dintr-o dată se aude. Șefule, șefule, e Azorel de pază. Văileu, strigă acesta, toată lumea înapoi, cu maximă viteză! Aleargă lupii disperați, aleargă, la un moment dat adjunctul, care era umăr la umăr cu Șeful, îndrăznește. Șefu, șefu, da de ce pizda mă-sii fugim noi de potaia asta? Că la urma urmei nu poate decât să ne sugă p…a…Da, zice Șefu, ai dreptate, dar are o gură așa de rece….
• Aha, se forță să zâmbească fata. Ăsta e cu bătaie…trebuie să ai gura caldă întotdeauna, că de…
• Da, știi cum e vorba: ”Să dea Domnul să ai parte de o vodcă rece și o femeie caldă și să te ferească de viceversa…”
• Corect, râse Camelia. Și nu îți era frică să spui toate acestea în tren, într-un loc public? Putea să fie oricine pe acolo și să o pățești…
• Știu și totuși am făcut-o de zeci de ori, de fiecare dată când mă întorceam acasă, îți dai seama cum mă simțeam…în centrul atenției a zeci de oameni care șușoteau îngroziți, privindu-mă cu o admirație nedisimulată. Eram convins, cum ți-am mai povestit, că relația mea specială cu Tovarășul avea să mă scape de orice necaz.
• Ha, pufni Camelia. Ce relație? Erai complet diluzional. Doar pentru că te-a luat în brațe acum jde ani la o manifestare populară de 23 August nu însemna că ai ”o relație”. Era doar în capul tău.
• Asta îmi dau seama și eu acuma…am spus încet. Dar asta e realitatea. Eram profund convins de situația mea ”specială” și am acționat dezinvolt pe baza unei iluzii din capul meu.
• Dar efectele acestei credințe au fost foarte reale, deoarece tu erai foarte convins de toate acestea.
• Da, foarte corect.
• Prin urmare efectul pe care îl aveai asupra oamenilor venea din încrederea pe care o aveai, în mod diluzional, în adevărul tău, fără ca să existe nici cea mai mică bază reală a acestuia.
• Da, era clar o chestie de credință internă, asemenea celor care cred în cuvântul Domnului sau idealurile socialiste. Ardoarea cu care integrează niște idei produce efecte reale, deși baza de la care pleacă poate fi o chestie complet falsă.
• ..mintea umană funcționează cu idei. Acestea sunt materia primă și nu contează absolut deloc cum ajungi să crezi în acele idei.
• Prețul pe care Vasile din povestea noastră a trebuit să-l plătească a fost plecarea din comunitatea în care a ajuns de pomină.

”Iar lui Vasile i s-a dus buhul în toate părțile, de-l rîdeau toți și cu curul. Și a trebuit numaidecît să-și ieie tălpășița din sat și să se ducă în toată lumea, cu femee cu tot, de răul crancalăilor.”

American Beauty (Frumusețe americană 1999)

Soarta tristă a majorității cuplurilor surprinsă într-o formă pe de o parte amuzantă și ironică iar pe de alta profundă și dureroasă, reușind să ne facă să ne întrebăm dacă ceea ce începem cu atât entuziasm în tinerețe va dura într-adevăr ”până la adânci bătrâneți” și dacă va fi la fel de fericită ca primele zile ale ”iubirii” noastre, încărcată de atâtea trăiri entuziaste și ”sentimente” minunate.

Povestea debutează cu nararea de către un personaj nevăzut, pe care îl identificăm imediat în ”capul” unei familii tipice americane, ce are o mică casă de lemn chivernisită și un mic gard cu peluză în care trandafirii de pe hat sunt împărțiți cu cuplul homosexual de alături. Plictisul și lehamitea acestuia răzbat din fiecare inflexiune și aflăm că povestea sa de dragoste se sfârșise de foarte multă vreme, soția fiind mai preocupată de vânzările imobiliare decât de relaționarea cu el, așa că masturbarea de dimineață de sub duș era singurul moment de ”glorie” și bucurie din viața sa anostă, care se desfășura de un număr nesfârșit de ani cam la fel, în aceeași ipocrizie și prefăcătorie.

Discuția dintre fiica sa, o adolescentă rebelă tipică, aflată în căutarea sinelui inexistent, și colega sa de clasă, devoratoare ”de bărbați”, o incită pe aceasta să ”i se pună pata” să îl cucerească pe tatăl povestitor, punând în următoarea perioadă la bătaie micile trucuri răsuflate aflate în ”arsenalul” oricărei pipițe, care, având în vedere starea accentuată de degradare ”morală” a adultului merg ”în plin”, acesta ”punând botul” la ”vrăjeală” și crezând pe bune că adolescentei ”i s-au aprins călcâiele după el”. Trezirea la o nouă tinerețe, declanșată de ideea că este dorit și valorizat de o ființă atât de frumoasă și suavă, tânără și ingenuă, surprinde pe toată lumea, onorabilul ”mort” reînviind din mahmureala spiritului și începe să alerge, să facă exerciții fizice, să aibă o energie debordantă, un chef de viață extraordinar și o bucurie de a trăi inimaginabilă cu câteva zile în urmă.

Își ia cu lejeritate o a doua slujbă pentru a ”simți” că trăiește și întoarce fără mari probleme pe șeful său chitit să îl concedieze, șantajându-l cu o lejeritate dezarmantă, pe care o afișează și în momentul în care surprinde pe soția sa sărutându-se cu colegul ei în mașina din care ordonaseră un ”meniu american” în drive-in-ul unde lucra. Criza profundă a acesteia după ce este ”surprinsă” este anacronică pe toate planurile, mai ales că moto-ul mentorului ei, vânzător de elită, era că ”trebuie să proiectezi în toate situațiile o imagine a succesului”.

În acest timp tomnatecul îndrăgostit se confruntă cu o dilemă morală atunci când mica vampă îi dă de înțeles, exact când să își vadă visul împlinit, că de fapt el este primul bărbat din viața sa, conflictul declanșat de ideea că va purta povara ”inițierii” fetei pe drumul aspru al relațiilor de ”iubire” paralizându-l și făcându-l în cele din urmă să renunțe.

Dincolo de sfârșitul atipic și tragico-comic al peliculei, povestea abundă de meditații extrem de profunde asupra condiției umane atunci când se trece de un anumit prag al existenței, în care visurile tinereții încep să se înece în cruda realitate monotonă și deși animat de cele mai sincere bune intenții, fiecare se află prins într-o capcană proprie a neputinței, lipsei acute de sens și plictiselii, care nu poate fi spartă decât prin sex și droguri, posibilitatea de a trăi o viață în care să te intersectezi accidental cu bucuria și exuberanța fiind doar în mâinile fragile ale ”Sfântului Noroc”.