Tu de ce ai încredere în tine?

Se vorbește mult acum despre curajul vulnerabilității. Tatiana nu vorbește, Tatiana îl trăiește. Cu acest curaj la purtător, ea pune într-o lumina nouă și critică retoricile contemporane ale încrederii în sine.

Am ascultat într-o seară un mini interviu cu Henriette Yvonne Stahl, din arhiva Radio România. Interlocutorul, un anume Nicolae Florescu, banal, fără polish, fără nerv, fără pic de spontaneitate, în schimb, cu o copleșitoare încredere în sine. Fiecare întrebare era, de fapt, un short essay menit să pună sub reflector erudiţia, informaţia, memoria lui. Fiecare răspuns al ei era oprit brutal, după o singură propoziţie, cu un „Da! Aș vrea să vă întreb…” și urma din nou perorarea nimicului și oda ridicolului. Mi-a fost greu să încerc să mă sincronizez, ca, atunci când vorbea el, să fac ceva ca să-l pierd din vedere, dar în același timp să fiu pe fază să nu pierd cele 10 cuvinte pe care Florescu i le permitea ei.

Să credem în noi! Este poate cel mai vehiculat mesaj al societăţii, mai cu seamă moderne. Și vin eu acum și zic: să coexiști cu neîncrederea în tine și să trăiești așa – de abia asta înseamnă cu adevărat să crezi în tine!

Oare ce îţi dă mai multă încredere în tine: să simulezi interese/ preferinţe/ apartenenţe comune societăţii, pentru a fi acceptat mai ușor de grupuri, sau să arăţi adevărul despre tine și să primești, la schimb, de cele mai multe ori, posibilitatea de a fi rejectat, pentru că ești un changer of the game?

Eu pariez pe a doua. Prima nu e decât un delicat gangster, pe când varianta a doua e bukowskiana bluebird, pe care nu ai voie să torni whiskey, ci să o lași să zboare la liber.

Citește continuarea articolului în ediția de mai 2023 a revistei Psychologies sau abonează-te și profită de ofertele speciale!