50 de ani și 145 de zile
Ziua în care am împlinit 50 de ani a fost o zi normală. Am râs copios la glumele prietenilor care mă felicitau pentru împlinirea jumătății de veac sau mă întrebau unde sărbătoresc semicentenarul. M-am bucurat de daruri, am petrecut timp frumos alături de oamenii dragi.
Știam că, în curând, în viața mea se vor petrece niște schimbări, dar, cumva, la acel moment, mă vedeam doar un personaj secundar într-o altă piesă importantă a vieții. Nu mă simțeam sub presiune, plecarea era a lor, nu a mea. Totuși, timid, am început să-mi fac planuri. Complet anapoda. Despre cum să-mi reorganizez activitățile, despre cum să-mi încarc timpul, despre cum să trăiesc 5 zile pe săptămână singură, acasă, despre… despre… Tăvălugul ce urma să-mi schimbe complet traiectoria, nici măcar nu-l intuiam.
Dar, cum spunea John Lennon, viața se întâmplă în timp ce tu ești ocupat să-ți faci alte planuri, la un moment dat, mi-am dat seama că, dintr-odată, în povestea noastră avusese loc o schimbare majoră de roluri, că eu, aproape inconștient, părăsisem planul secund. Când am realizat mișcarea, eram deja în fața cortinei, câteodată scenarist, câteodată primadonă, într-un joc amețitor de lumini și umbre. Și căutări.
A urmat cea mai intensă perioadă din viața mea, cea mai zbuciumată, cea mai încărcată de emoții și frici. În ciuda a tot însă, în mai puțin de 5 luni, eram deja într-un alt oraș, într-o altă casă, la un alt loc de muncă. Dacă în ziua în care am împlinit 50 de ani mi-ar fi spus cineva unde voi fi peste fix 145 de zile, i-aș fi spus, acid, că a citit prea multă literatură SF.
Nu a fost ușor, nu o să bravez acum! N-a fost simplu să renunț la ce aveam, o profesie care mă împlinea și pe care o stăpâneam deja până în cele mai ascunse unghere, o poziție bună în comunitate, prieteni… și apoi, abia scăpasem de credite. Abia ajunsesem la un soi de tihnă, de liniște interioară și exterioară, să spunem la etapa „dolce far niente” a vieții.
Ești nebună!, mi-au spus prietenii. E ca și cum te-ai arunca în gol! Și le dădeam dreptate. Dar tot am plecat.
M-am acomodat greu, am fost la un pas să abandonez totul și să mă întorc acasă în nenumărate rânduri. Dar, cumva, am găsit întotdeauna putere. Mă gândeam la povestea milioanelor de emigranți care-și puseseră toată viața într-o sacoșă.
Acum, privind în urmă, realizez că ce a fost cel mai greu în lunile acelea, că fricile cu care m-am luptat, nu au avut, de fapt, legătură nici cu orașul, nici cu casa, ci cu altceva. Acel ceva care, pentru noi, generația 45+, e o adevărată piatră de moară pe care ne-o legăm singuri de aripi de fiecare dată când ne vine dorul sau ne împinge nevoia de zbor.
Citește continuarea articolului pe Revista CARIERE.
