Ce satisfactie ai la serviciu?

Un bloc de pe marile bulevarde, vedere asupra acoperisurilor. Camera se umple putin cate putin. Noua femei si un barbat se asaza in cerc, pe niste fotolii mici, negre.

Soseste Vincent Gaulejac – cu mustata alba si privirea interiorizata, cel de la care se asteapta explicatiile. „Fiecare resimte suferinta de la munca ca pe o dificultate personala“, ne asigura inca de la inceput sociologul si organizatorul stagiului.

„Dar ea s-a generalizat, in toate mediile si la toate nivelurile.“ Pentru unii, este deja o veste buna: „Asta ne permite, cel putin, sa ne spunem «nu e doar vina mea»“, zambeste C., 39 de ani, inginer informatician.

Tanara femeie se prezinta: „Am trait o situatie de hartuire morala care s-a sfarsit printr-o concediere“, explica ea. „Dificultatea mea consta in a duce la bun sfarsit preavizul…“

Ea isi descrie starea de rau: somnul care se deterioreaza, durerile de corp (spate, ceafa) si sentimentul acela de alienare care i-a invadat viata. Alaturi de ea, Sofia, 44 de ani, infirmiera, tocmai ce a urmat un curs de recalificare, pentru a-si schimba serviciul.

„Dar, din lipsa de efectiv, sunt mentinuta in vechiul post, cu venituri reduse“, povesteste ea. „In mare, eforturile mele de a evolua se soldeaza cu o intoarcere inapoi.“

Ea este descurajata si simte ca se „depreciaza“. „Eu lucrez mai degraba in conditii agreabile si cu o echipa simpatica“, spune M., 41 de ani, grafician pentru un site web.

„Dar dintr-o parte mi se spune: «Haide, afirma-te, ne place ceea ce faci»; iar pe de alta parte, mi se impune mereu sa refac totul, intr-o alta maniera. Dintr-o data, mi-am pierdut cu totul increderea in mine.“ Fiecare participa pe termen lung. Povesti cu lucruri absurde care ne afecteaza, cu programe de gestiune care ne complica viata…

Vincent de Gaulejac ia cuvantul ultimul: „In mod insesizabil, fiinta umana a devenit o resursa a companiei. Oare nu ar trebui sa fie invers?“. El adauga: „Toate astea ne dau impresia unui univers putin nelalocul lui, caruia fiecare dintre noi incearca sa ii gaseasca un sens: «Este vina mea, eu nu sunt la inaltime», «seful meu e de vina, el e pervers», «actionarii vor mereu mai mult de la noi…».

In realitate, cu totii participam la a face sa functioneze un sistem in care nu mai reusim sa ne protejam. Imbolnavirile se inmultesc in uzine, in piete, in spitale… La un moment dat, nu ne mai putem multumi cu gandul ca, daca salariatii sunt dati afara, este pentru ca au probleme personale. Ceva in context, in logica economica sau ideologia manageriala ii pune in pericol.“

Dupa pranz, sociologul propune grupului sa „deseneze munca lor“, cu urmatoarea precizare: „Acolo unde va doare, acolo unde este bine“. Desenele sunt mai mult sau mai putin figurative: capete rotunde, picioare in baston, open space, case, imobile de birouri… Acolo unde nu e bine, sunt fulgere, linii rosii, nori negri. Acolo unde este bine, sunt zambete, soare, maini incrucisate.

Ceea ce place unora (colegii, responsabilitatile, deplasarile…) este penibil pentru altii. Comentariile curg: „Biroul tau seamana cu o cusca“, „nu sunt culori pe desenul tau“. Aceste remarci sunt pentru C., inginerul hartuit. Ea ramane cu gura cascata: „Am impresia ca mi-a secat de tot creativitatea“. Pe desenul Mariei, graficianul careia i se cere un lucru si apoi contrariul lui, femeia care il prezinta nu are brate. Ea afiseaza un zambet consternat: „Trebuie sa credem ca nu mai sunt stapana pe munca mea“.