Cum am scapat de dependenta de munca

„Nu as putea sa dau nimanui sfaturi despre cum sa depaseasca dependenta de munca. Sunt coach si nu am raspunsuri pentru clientii mei.

Raspunsul la problemele lor este in interiorul lor.

Pot sa impartasesc, insa, din calatoriile mele in infern si paradis de-a lungul anilor, in relatia mea cu munca.

Prima mea slujba am avut-o la cinci ani, cand am inceput inotul de performanta. In fiecare zi aveam doua antrenamente.

Amintirile sunt foarte clare, ca si cum totul s-ar fi intamplat ieri.

Jocurile noastre cu prosoape ude, alergand intr-un echilibru precar pe gresia uda.

Ca sa nu ma plictisesc in timpul antrenamentelor de anduranta, cream in mintea mea povesti cu norii de clor pe care ii vedeam miscandu-se greoi pe fundul bazinului.

Adrenalina care imi traversa corpul cand urcam pe marginea bazinului la competitii. Gresia rece de sub talpi.

Momentul in care plonjam in apa si timpul se oprea – frigul imi invaluia corpul timp de o secunda, iar bratele si picioarele incepeau sa impinga apa cu putere.

Seara, de la 7, cand ajungeam acasa, incepeam sa imi fac lectiile pentru scoala. Probabil ca aveam nevoie de odihna si imi doream sa ma joc, ca si ceilalti copii, dar ceva mai important ma impingea sa-mi duc crucea de sportiv de performanta cu bucurie si entuziasm.

Nu voiam sa il dezamagesc pe antrenorul meu. El a fost omul pentru care am muncit pana cand inima mea si-a dublat volumul in urma efortului, si a trebuit sa renunt cu totul la inot trei ani mai tarziu.

De obicei, fetitele se indragostesc de tatii lor. Eu ma indragostisem de domnul Aldea. Calitatea lui cea mai mare era ca ma aprecia. Stiam cumva ca eram speciala – primeam deseori, la sfarsitul antrenamentului, o punga intreaga cu caramele, in timp ce ceilalti copii primeau doar o caramea sau doua.

Relatia noastra era perfecta: el imi arata recunoastere, eu dadeam totul ca sa fiu cat mai buna, iar el continua sa imi ofere recunoastere. Castigam concurs dupa concurs.

Nu stiu daca de acolo am ramas cu un tipar de a munci pana la autoepuizare, dar imi aduc aminte ca toata copilaria si adolescenta am avut performante exceptionale atunci cand cineva imi arata iubire.

In timpul liceului am ajuns pe podium la olimpiada nationala de… limba latina. Ma mir si acum ca niciodata nu m-am intrebat de ce studiez trei-patru ore pe zi o limba in care nu pot conversa cu nimeni.

Dar ce intrebari sa mai am, cand doamna profesoara Ioacara ma iubea ca pe fiica ei?

Din workaholic, in hippy

Abia cand am inceput eu sa-mi ofer iubire si apreciere – incepand timid pe la 24 de ani, dar constient abia pe la 30 de ani –, recunoasterea celorlalti nu a mai fost un motiv suficient ca sa muncesc.

Acesta a fost primul meu pas in afara dependentei mele emotionale, pe care o traiam prin munca. Dar a fost si inceputul unei noi crize, pentru ca nu mai stiam de ce ma duc la slujba.

Obisnuinta era acolo si ma regaseam seara tarziu in fata computerului, plimbandu-ma aiurea pe net, sau paralizata ca am timp liber si nu pot sa decid ce sa fac cu el.

Am numarat, din curiozitate, cate slujbe am avut in cei 17 ani de munca. Peste 30 – si am lucrat pentru fix 20 de organizatii de toate felurile. Uneori, cate doua slujbe in acelasi timp. Deseori, noptile.

De cele mai multe ori, in weekend. Mi-am schimbat viata cand am devenit coach. In ultimii patru ani am avut mai mult timp liber decat in toti anii mei de viata, cumulati.

Am trait o perioada de decompresie, pe care unii prieteni o numesc «perioada hippy». Cum altfel sa accepti ca cineva munceste doar jumatate din zi sau nici macar? Am trait, cu bucurie si vinovatie uneori, cealalta extrema a dependentei de munca.

Calea de mijloc

Din toate aventurile astea, am gasit pana la urma o cale de mijloc. Am inteles intr-o zi, fara sa-mi fi pus macar intrebarea, ce este cu nevoia asta a mea de a face ceva in mod constant.

Am descoperit ca, pur si simplu, am foarte multa energie si ca tot ce am de facut este sa gasesc modalitatile cele mai potrivite pentru a o exprima.

Hranind relatia cu mine, am gasit forme noi de expresie, si asta mi-a redus considerabil din compulsie in relatia mea cu munca. Am descoperit dansul contemporan, care imi da libertatea si diversitatea pentru care eu imi schimbam joburile frecvent.

Mi-am reimprospatat pasiunea pentru muzica si mi-am descoperit vocea, care, pe drumul ei dinspre centrul corpului spre afara, exprima atat de bine viata din mine: un act de creatie aproape fizic.

Am descoperit scrisul – si o alta parte din energia mea a reinceput sa curga liber, cu debitul unui lac de acumulare care a rupt zidul. Imi recuperez relatia cu corpul meu prin yoga.

Am inceput sa alerg si ma las «ocupata» cu placere de endorfine, de la kilometrul 3 in sus… Am adus mai multa energie in relatia cu oamenii din jur, adica ma expun mai mult, ma arat mai mult in vulnerabilitate.

Cu fiecare din aceste pasiuni si obiceiuri, am fost uimita sa descopar in interior noi valuri de energie, vitalitate si creativitate.

Nu stiu cum sa spun, ca sa fie clar: descopar, prin experienta, ca suntem mult – dar mult, mult – mai mult decat stim. Traim doar o parte din ce suntem ca potential, asemenea unui Ferrari care nu stie ca poate sa depaseasca viteza a doua.“