De ce munca ne da sens

Elogiul dependentei de serviciu

„Am atat de mult de lucru, ca nu mai am timp de nimic altceva.“ Am auzit cu totii aceasta exprimare in jurul nostru si, cu putina atentie, putem detecta si atitudinea care o insoteste de cele mai multe ori.

Este vorba de un fel de sacrificiu demn, un martiriu asumat, o misiune solemna de la a carei importanta nu este cu putinta sa te sustragi.

Ajungem sa stabilim o relatie de sinonimie intre apreciere si timpul petrecut la serviciu. Valoarea noastra pare sa devina sinonima cu efortul depus in orele de munca.

Pe langa cei care regreta sincer faptul ca devin, fara voie, aserviti acesteia, sunt, prin urmare, si cei care asociaza evolutia personala cu activitatea profesionala excesiva si – intotdeauna – in cadru organizat.

Traim intr-o societate care ne determina sa nu mai dorim sa ne dezvoltam doar de dragul de a o face pentru noi, fara remuneratie, orgolii si ierarhii de avansare, departe de ochiul public.

Iar cand acest lucru are totusi loc, avem sentimentul ca nu este ceva serios. Ceea ce nu este munca in sensul standard, devine doar hobby.

Iar acesta isi pierde capacitatea si valoarea de instrument de autodezvoltare. Este considerat, mai degraba, o marca a excentricitatii cuiva care are suficient timp liber.

Societatea ne determina sa neglijam adesea dezvoltarea noastra personala reala si ne poate crea senzatia ca singura marca relevanta a valorii noastre este dedicatia excesiva pentru un loc de munca.

Avem, astfel, impresia ca prea mult timp liber inseamna ca stam de pomana. Hobby-ul devine doar un mijloc de a-l umple, nu un mod relaxat de a ne exersa anumite capacitati.

Pare ca nu suntem nimic important si nu facem nimic relevant in afara cadrului organizat oferit de serviciu. Nu mai stim sa muncim altfel decat in contextul lui. Nu ne mai amintim nici cum este sa avem timp.

Ne este rusine daca este prea mult si nu ne pricepem sa ii dam o utilitate cu adevarat semnificativa. Traim contradictia nevrotica de a ne dori un timp liber pe care il pierdem sau care ni se pare nefiresc, dificil sa il luam in serios investind in noi insine in mod real.

De ce traim prin munca ?

Munca moderna, dependenta, care ne tine conectati la necesitatile ei, facandu-ne sa uitam de ale noastre, poate fi, totodata, si un refugiu. Aducand cu ea uitare de sine, gratificare in propriii ochi, sentimentul sensului, ea ascunde fata de noi ceea ce nu dorim sau nu suntem pregatiti sa vedem in viata noastra reala si emotionala.

Daniela Luca, doctor in psihopatologie si psihanaliza, spune: „Lavorare stanca, scria Cesare Pavese intr-unul din poemele sale, al carui titlu s-a preluat si ca titlu al intregului volum de poeme, pe un ton melancolic al insingurarii, instrainarii de sine: «La ce bun sa fii singur, ca mereu tot mai singur sa fii?».

Dar, pentru un psihanalist, lucrul vitalizant sau epuizant, inaltator de sine sau ucigator este doar unul dintre procesele determinate in/pre/constient, mai mult sau mai putin revelatoare ale unei capacitati a pacientului de a face un travaliu interior, psihic: de gandire, de explorare si cautare de sine, de visare, de doliu, de constructie de sine, travaliu al scriiturii, travaliu analitic, travaliu creator si asa mai departe.

Daca a lucra, a munci, este unul dintre criteriile de sanatate si stare de validitate psihica, fizica si relationala, alaturi de a iubi si a te bucura, a avea satisfactii din ceea ce traiesti prin experienta multipla si variata de viata, tu, in singuratatea ta relativa, si tu, impreuna cu apropiatii tai (familie, prieteni, colegi, social etc.), atunci excesul, ca orice exces, poate duce la dependenta de munca, asa cum se intampla intr-o adictie, pana la absorbtia de sine si instapanire, pana la pierderea limitelor si la antrenarea unei autodistructivitati.

Munca innobileaza, munca anihileaza – limitele se pot extinde spre orice extreme, intre aceste extreme sunt variatele manifestari si forme, necesare pentru a ne motiva, a ne da sens, a ne gasi un scop al vietii sau o cale de urmat, un destin deja trasat de familia de origine sau chiar ales impotriva traditiei familiale.

Refugiul si supraimplicarea in munca, pana la stadiul sindromului de work addiction, workaholism, este una dintre modalitatile de evitare a unei situatii traumatogene, a unui conflict intern invalidant si dureros, de evitare a unei prabusiri psihice sau a unei situatii amplu angoasante, anxiogene, o anesteziere a suferintelor, pierderilor semnificative, a separarilor sau doliilor, chiar si a insingurarii.

Si nu intamplator, ma intorc, in final, tot la un poet, Charles Baudelaire, si la semnificatia data de el muncii: „In fiecare minut, suntem izbiti de ideea si de senzatia trecerii timpului. Nu exista decat doua cai de iesire din acest cosmar: placerea si munca. Placerea ne consuma. Munca ne fortifica. Avem de ales“.

Text de Irina Buda