E musai sa-ti placa ce faci?

Implinirea in viata profesionala este o aspiratie puternica, dar de multe ori nu facem ceea ce ne place sau conditiile nu sunt tocmai fericite. Care sunt adevaratele motive ale frustrarilor noastre profesionale?

O pedeapsa pentru pacatul originar, pe care ne straduim sa o ducem la bun sfarsit cat mai repede posibil, iar apoi sa o uitam in alcool si religie… Astfel era perceputa munca in Evul Mediu. Aristotel nu concepea ca am putea fi fericiti de vreme ce suntem obligati sa ne castigam existenta, iar libertatea se acomodeaza cu greu la constrangeri. Abia filosofii secolului al XVIII-lea au vazut in munca posibilitatea unei forme de implinire. In societatea contemporana a satisfacerii personale, munca a devenit unul dintre principalii vectori ai realizarii de sine, o obligatie culturala.

Pana intr-acolo, incat chiar si atunci cand ocupam un post care nu ne place, cautam sa gasim in el un beneficiu cat de mic. Conceptia noastra despre munca este acum intim legata de notiunea de venit. In mod ideal, aspiram sa avem profit din anumite abilitati ce aduc un salariu convenabil si o stare de bine. Pare foarte simplu, dar in realitate este teribil de complicat. Intrucat ceea ce angajatorul asteapta de la salariat este nu sa ii faca placere (chiar daca il incurajeaza in acest sens), ci sa contribuie la rentabilitatea afacerii lui, de unde si desele incompatibilitati.

Reductionism

Oferind la birou foarte mult din punct de vedere emotional, munca ne expune la deceptie si rani narcisice profunde. Intrucat, daca se intampla ca rezultatele sa nu fie satisfacatoare, intreaga noastra persoana nu mai corespunde postului. Cu cat o meserie necesita mai multe aptitudini creative sau relationale, cu atat aceasta confuzie intre valoarea unui individ si cea a muncii sale este mai frecventa.

Iar noi suntem primii care o intretinem, prin chestionarea noilor cunostiinte despre job, studii, presupunand ca astfel le vom descoperi identitatea. Forma idealizata a implinirii profesionale este in realitate o inselaciune, intrucat meseria careia ne credem destinati, este cel mai adesea un imprumut, un omagiu adus unui parinte ori unui personaj important din trecut.

Oricum ar fi, a nu practica activitatea la care visam este o suferinta foarte serioasa. E., 35 de ani, isi dorea sa ajunga broker, dar lucreaza la o firma de contabilitate. „Am impresia ca nu sunt recunoscuta pentru ceea ce sunt sau pot.“ Teribil de frustrante, aceste renuntari datorate conjuncturii, proastei orientari sau necesitatii de a avea un venit conduc la o devalorizare a imaginii de sine, dificil de refacut.

Utilitatea personala

A practica meseria pe care noi ne-am ales-o, insa in conditii proaste, este un alt motiv de insatisfactie. S., 39 de ani, este asistenta medicala: „Eu am vrut sa urmez calea asta. Iar acum nu avem resurse sa ingrijim pacientii, salariile sunt mici si se mai si taie din posturi“.

Situatiile care antreneaza conflicte interioare sunt numeroase: neputinta de a echilibra viata privata si munca (femeile stiu in ce masura acest lucru este foarte delicat), confruntarea cu o dilema intre serviciu si propriile valori. G., 46 de ani, a fost director de HR intr-o multinationala si nu de putine ori i s-au impus concedieri, astfel incat ajunsese sa aiba insomnii si sa fie macinata de vina.

Se pare ca ceea ce ne bucura la sfarsitul unei zile de lucru, este posibilitatea de a ameliora viata cuiva. Nu este vorba neaparat de schimbari mari. Sa ungem o balama, sa ajutam o vecina cu bagajele pana la etajul ei, toate aceste lucruri pot fi gratifiante. Industrializarea a facut ca sentimentul de utilitate sa fie mult mai abstract.

Atunci cand munca isi pierde sensul etic, moral, logic, ne trecem sub tacere sensibilitatea, insa starea de rau se repercuteaza asupra vietii private sau a sanatatii. De unde, si absenteismul sau depresia, mai ales daca ceva din indeplinirea sarcinilor intra in contradictie cu o exigenta profund ancorata in educatie.

Putina distanta

Conceptiile legate de munca se impart in doua categorii: cea unde a munci nu este decat un mijloc de a hrani familia, de a ne oferi timp liber, si cea perceputa drept un scop in sine, o conditie indispensabila pentru a fi fericit. Pe timp de criza, prima viziune are tendinta de a castiga, ne bucuram ca avem un serviciu, oricare ar fi acela. Dar pragmatismul nu ne interzice sa vrem sa ne amelioram situatia profesionala.

Poate ca ar trebui sa ne detasam putin pentru a reflecta la anumite lucruri. Care sunt nevoile noastre? De structura, de echipa, de creativitate? Dar principalele frustrari? Lipsa de libertate, de recunoastere? Care sunt avantajele si inconvenientele postului pe care il ocupam? Responsabilitati, salariu, calitatea vietii? Pune-ti o intrebare foarte simpla: daca ar trebui sa renunti la tot maine, ce ti-ar lipsi cel mai mult? Adesea, este suficient sa modifici anumiti parametri, insa de cele mai multe ori evaluarea se face in functie de presiunile exterioare si nu de propriile nevoi. Un bilant al competentelor se poate dovedi si el util pentru a transforma visurile in obiective realiste.

Cauta fericirea altundeva

Ceea ce ne apasa cel mai mult nu sunt conditiile obiective in care lucram, ci felul in care ne simtim in legatura cu activitatile noastre. Atunci cand se ins¬taleaza suferinta, detasarea este indispensabila. La nevoie, procesul terapeutic va lamuri ce conduce spre acceptarea sau refuzarea unei munci asupra careia altii arunca o privire foarte diferita de a noastra.

Gasirea imperativelor familiale sau a unor fragilitati in respectul de sine ne poate ajuta sa evoluam cat mai mult. Trebuie sa acceptam faptul ca nu exista serviciu ideal, ca viata profesionala nu este centrul universului si ca nu putem avea totul in acelasi timp. Ceea ce lipseste muncii acum, poate si trebuie cultivat in alta parte. Dezvolta un hobby care iti va aduce imensa placere si va elimina din tensiuni. Aminteste-ti ca esti o persoana de valoare inainte de a te angaja, iar valoarea ta va ramane cel putin aceeasi inclusiv dupa ce vei inceta sa lucrezi.