Fragilități intergeneraționale – de unde vin, cum le gestionăm?
Tema acestui articol este obiectul muncii mele de zi cu zi. Aud de la clienții mei deseori despre neînțelegeri, conflicte și lipsa de conectare între generații. Fiecare în parte are dreptate și în același timp nimeni nu are dreptate. În fapt, nu este despre cine are dreptate sau nu, ci în primul rând despre cât de flexibil și adaptabil este sistemul fiecăruia de credințe și valori și apoi despre competențele noastre relaționale, cum trăim relațiile.
Noi, oamenii, avem nevoi universal valabile, indiferent de generația din care facem parte. Am să numesc doar câteva dintre ele:
Acceptare – vrem sa fim plăcuți, apreciați, să primim recunoaștere de la ceilalți și susținere în demersurile noastre.
Vizibilitate – avem nevoie să fim văzuți și respectați, valorizați pentru că pur și simplu existăm ca ființe, să ni se acorde încredere și un tratament corect.
Admirație – sentimentul de a fi importanți pentru ceilalți prin ceea ce suntem în primul rând și apoi pentru ceea ce facem și avem de oferit.
Siguranță – doar în condiții de securitate și siguranță putem funcționa la capacitatea noastră optimă.
Aprobare – când suntem confirmați și validați pentru realizările noastre, stima de sine crește organic și sănătos.
Modul în care ni se răspunde la aceste nevoi pe parcursul vieții, încă din fragedă pruncie, ne modelează creșterea și dezvoltarea, ulterior ne influențează modul în care la rândul nostru vom răspunde celorlalți la aceleași nevoi. Ca atare, diferențele pe care le observăm in comportamentul intergenerațional au ca origine întocmai satisfacerea acestor nevoi de bază.
Și atunci cum răspundem la întrebarea „De unde vin aceste fragilități intergeneraționale?!” Întocmai din generație în generație.
Ca să înțelegem mai bine ceea ce tocmai am menționat, o sa fac referire la un studiu sociologic (sursa studiului: De la psihopatologie la estetica procesului de contact – Margherita Spagnuolo Lobb) după care psihoterapia Gestalt și-a dezvoltat abordarea clinică pentru a răspunde mai bine nevoilor relaționale. Astfel, perioada anilor 1970-1990 a fost numită „societatea tehnologică” (Galimberti, 1999). Copiii din această generație tehnologică au trăit sub presiunea unor părinți care i-au condiționat să devină ceea ce aceștia și-ar fi dorit pentru cei mici. Părinții nu au încurajat și nici nu au răspuns neapărat la nevoile intrinseci ale copilului. Încercările copilului de a fi cineva în lume, separat de eticheta parentală, au fost ignorate.
Iată cum acești copii, care azi sunt adulții din intervalul de vârstă 33-53 ani, s-au dezvoltat prin prisma rezultatelor pe care părinții lor le impuneau, având în același timp sentimentul puternic de ambivalență, nemulțumire de sine și confuzie față de propriul sens în viață. Poate în lumina acestui fapt, sună cunoscut de ce mulți adulți ajunși pe la vârsta de 35-40 ani experimentează o nemulțumire lăuntrică față de profesia lor și tânjesc după o reconversie, însă nu le este clar încotro să se îndrepte.
Citește articolul integral pe Revista CARIERE.
