Georgeta Dendrino, antrenoarea liderilor

O carieră în slujba celor care conduc companii: Georgeta Dendrino este coach de succes. Aflați de la ea care sunt ingredientele a căror combinație te face un lider bun.

Psychologies: Activați în domeniul coachingului, cu foarte mult succes, de 25 de ani. Cum ați ales această profesie, care au fost resorturile care v-au determinat să fiți un trainer pentru lideri?

Georgeta Dendrino: Am început acum 30 de ani deja prin a fi profesoară, apoi am devenit trainer. Legat de coaching, am ajuns aici pentru că am avut clienți care au vrut să lucreze cu mine. A fost un demers invers la mine, nu am mers întâi la cursuri de coaching; câțiva clienți străini au vrut să lucrăm împreună, am avut rezultate bune, apoi am mers la studii. Am ales să merg la acest executive master de coaching de la Insead, în ideea că liderii companiilor client vor dori să lucreze cu cineva care să aibă și educație în acest sens, pe lângă experiență.

Prin urmare, poate că meseria m-a ales pe mine. Din fericire, îmi place ce fac, poate că sunt o norocoasă din acest punct de vedere.

Lucrul cu liderii se potrivește cu mine pentru că cere să fiu în continuă căutare, în dezvoltare. Eu am un fel de neliniște interioară care poate fi uneori greu de dus, o zonă de confort fiind necesară din când în când, dar care mă și ajută enorm să nu rămân pe loc. De fapt, de când am terminat facultatea, mi-am promis să fac mereu eforturi pentru a fi în pas cu vremurile în care trăiesc, să nu devin vreodată auto-suficientă.

Multă lume vă cunoaște latura profesională. Dar cine este omul Georgeta Dendrino, care a fost parcursul dumneavoastră de viață și ce v-a modelat personalitatea și alegerile?

G. D.: Îmi place să spun că am fost mereu în căutarea a ceva, acel ceva căruia îi spun propriul Graal. Am avut o copilărie cu suișuri și coborâșuri, ceea ce a făcut că m-am refugiat mult în cărți, în căutarea unei realități diferite, mai apropiată sufletului meu.

Când eram mică, în comunism, le spuneam părinților mei că eu voi fi profesoară și voi merge la Paris. Tata spunea că o să eșuez lamentabil la țară, o să fiu o profesoară la sat și o să trec prin păduri cu lupi care, ghici ce? mă așteptau ca să mă devoreze… Nu a reușit să mă facă să renunț și, la câteva luni după revoluția din ‘89, am ajuns la Paris.

Am ajuns să cred că e foarte important să îmi doresc ceva foarte tare, șansele să îndeplinesc acea dorință cresc astfel enorm.

După ce m-am despărțit, mi-am făcut un plan pe 20 de ani. Tot ce mi-am pus acolo s-a întâmplat. Iar locul lăsat gol, pentru că am avut și așa ceva, a rămas gol. Consider că e important să dăm atenție acelor dorințe ale noastre, să ne imaginăm cum am vrea să ne arate viitorul, să facem pași în acea direcție.

Cred că sunt o combinație ciudată de încredere în mine și neîncredere. Am multe dubii, am o disciplină personală destul de mare, atunci când îmi propun ceva, am destul de multă energie și putere de muncă. Dar nu am multă răbdare, ceea ce este uneori un impediment în relațiile cu ceilalți. M-am mai educat, domolit, cu timpul, dar știți cum se spune în franceză: „chassez le naturel, îl revient au galop”, într-o traducere mai liberă, „năravul din fire n-are lecuire”.

Am avut diverse modele, de-a lungul timpului. De la părinții mei am învățat să fiu responsabilă, dedicată activității mele, să nu renunț. Profesorii mei de limba franceză, din liceu, de literatură, apoi 1-2 profesoare în facultate, o colegă și prietenă de la Colegiul Mihai Viteazu, părinții mei francezi, domnul și doamna S, câțiva clienți pe care i-am avut de-a lungul anilor, profesorul meu de la Insead, au adus în viața mea nuanțe ale eleganței, studiului, cititului, pasiunii pentru ce e frumos, căutarea stării de admirație, dorul de ducă, de descoperire de locuri noi, dar m-au inspirat și să caut să îmi mențin spiritul tânăr, să nu mă copleșească anii adunați, ci bucuria de a călători, de a mă întâlni cu alte culturi, cu arta, cu literatura, să aspir mereu la ceva deaspra cotidianului, a prozaicului vieții.

Și pentru că suntem o revistă de psihologie, care este cea mai dragă amintire din copilărie?

G. D.: Momentele când organizam spectacole de teatru la noi acasă. Am locuit la casă, aveam curte, unde invitam alți copii. Organizam diverse spectacole, când nu erau părinții acasă, îmi plăcea să organizez totul, chiar să tai și bilete 🙂

Era un fel de libertate de care beneficiam destul de mult, când eram singuri acasă, fratele meu și cu mine. Cu o oră înainte de venirea părinților, puneam totul în ordine. Mama s-a prins însă că nu eram chiar ușă de biserică, atunci când a vrut să își pună pantofii cu toc și a văzut că aveau tocurile date peste cap.

Îmi plăcea să fiu pe scenă puțin, îmi plăcea și să organizez totul.

Ce visuri din tinerețe v-ați împlinit? Și ce dorințe sunt încă în stadiul de „processing”?

G. D.: Mi-am dorit să fiu profesoară și am fost; mi-am dorit să lucrez la universitate, am predat acolo doi ani.

Am vrut mereu să fiu independentă financiar, sunt.

Ce regrete are femeia Georgeta Dendrino?

G. D.: Regrete? M-am gândit de câteva ori cum ar fi fost dacă aș fi rămas în Franța în 1990, dacă aș fi continuat acolo studiile. Nu este un regret, este o curiozitate, mai degrabă. Dar așa e mereu când alegi, mergi mai departe, însă, din când în când, ai fantezii despre drumul pe care l-ai lăsat în urmă.

Nu pot să spun că petrec prea mult timp regretând. Știu că am făcut cum am putut eu în diverse momente din viață.

Dacă ar fi însă să dau un sfat celei care eram la 25 de ani, i-aș spune să ia totul mai ușor, toate trec, să nu le pun atât de mult la suflet, vorba poetului: „de te-ndeamnă, de te cheamă, tu rămâi la toate rece”.

Altfel, pentru unele dorințe, mai e timp, îmi spun că nu le-am îndeplinit încă. Îmi place să mă gândesc că mai e timp pentru multe în viață.

Vă place să citiți, nu doar pentru a fi informată, ci și pentru plăcere. Care sunt autorii care v-au furat inima în ultimul an și de ce?

G. D.: Aș menționa doi autori mari:

• Elif Shafak – am început să o citesc la Istanbul și aveam senzația că trăiesc în cartea ei, că zilele mele se acolo se împleteau cu descrierile ei, atât de sugestiv, de viu scrie.
• Salman Rushdie – pentru metafore, stilul pe alocuri luxuriant, care mă seduce.

Cum arată o zi obișnuită din viața dvs.?

G. D.: Mă trezesc relativ devreme, pe la 6, îmi place să am timp pentru mine, înainte ca orașul să își reia viața, înainte să înceapă să vină emailurile, mesajele. Citesc, scriu puțin, ascult măcar un podcast, uneori postez ceva. Apoi mă gândesc la ziua respectivă, în timp ce fac puțin exerciții pe bicicletă, fac cafea, din astea. Nu știu cum fac dar niciodată nu îmi ajunge timpul dimineața. Dacă nu am întâlniri sau coaching dimineața, ajung pe la 9 la birou. Deși am timp, prefer să nu ies cu noapea în cap din casă.

La birou am întâlniri intern, extern, lucrăm la câte un workshop nou, trimit oferte, vorbesc cu clienți. Uneori vorbesc mai toată ziua, ceea ce poate fi cam mult pentru o persoană introverta, ca mine.

De două ori pe săptămână merg la sală, nu e ce aș alege neapărat, o fac pentru că e bine pentru mine. Altfel, aș sta și aș citi toată ziua.

Seara, acasă, citesc, scriu, mă uit la vreun film, ca să mă relaxez, uneori beau un pahar de șampanie. Nu prea mănânc seara, în afara situațiilor când ies la cină. Uneori am mentoring, sunt mentor în programul PWN Norvegia și am astfel de ședințe cu o doamnă din India care însă lucrează în Norvegia.

Merg la evenimente, îmi place să fiu activă, să văd oameni, să ies din cotidian.

Aveți anumite obiceiuri sau ritualuri la care țineți și care vă dau putere în fiecare zi?

G. D.: Am nevoie de timp pentru mine. Eu sunt introvertă, cum spuneam, și am nevoie să stau departe de lume, ca să mă readun, recompun, să reflectez.

De asemenea, am nevoie să îmi fac planuri. Din când în când, e important pentru mine să plec, să fiu în avion. E felul meu de a lua distanță față de tot și a pune în perspectivă ce mi se întâmplă. Timpul în avion este unul critic, atunci eu nu sunt responsabilă, mă las dusă.

Tânjesc mereu să plec, iar când nu pot, mă duc în weekend până la aeroport, mă uit la avioane. E surogatul meu de aer proaspăt până când pot să am o doză adevărată.

Cine v-a influențat cel mai mult în viață? Aveți un model după care vă ghidați?

G. D.: Am mai multe modele. Au fost oameni pe care i-am întâlnit și au fost și oameni despre care am citit.

Părinții mei m-au inspirat prin dedicarea față de tot ceea ce au făcut. Nu conta că era vorba de job, de ce aveau de făcut acasă, de ce promiteau altora, ei erau total investiți în acele acțiuni. Am învățat să fiu responsabilă, să nu fac lucrurile de mântuială, să mă străduiesc mereu mai mult, să tind către a fi foarte bună, să nu mă plâng, să îmi asum și să mă asum.

Profesoara de franceză din liceu, prin eleganța cu care se îmbrăca și prin eleganța discursului.

Profesorul de franceză care m-a ajutat mult pentru facultate, prin erudiție, preocuparea pentru tot ce însemna literatură, istorie, artă, arhitectură, muzică, prin standardele înalte pe care mi le-a transmis.

Colega mea de la Colegiul unde am fost profesoară, prin puterea ei de a se reinventa într-un mediu care nu părea că susține așa ceva, de a fi prezentă, modernă, foarte competentă, admirată de elevi.

Profesorul meu de la Insead, pe care îl consider un mentor, prin capacitatea de muncă, prin exemplul personal, prin energia și entuziasmul pentru ce face, pentru preocuparea de a fi aproape de oamenii pe care îi apreciază, prin creativitate, cunoaștere și spațiul mental de a scrie peste 50 de cărți.

Am 2-3 prietene cu care mă văd regulat, cu care pot să am conversații deschise, care îmi dau perspective.

Care credeți că este cheia succesului dvs. în cariera profesională? Ce combinație de trăsături, abilități și talente are un coach de succes?

G. D.: Pentru mine contează mai multe aspece: educație continuă, experiență, standarde personale înalte, auto-disciplină, auto-cunoaștere, echilibru intern, inteligență emoțională, socială, culturală, smerenie, abilitatea de a-l pune pe celălalt pe primul plan, de a-l susține să își recapete aripile, ca să parafrazez povestea din filmul Maleficent.

Un coach e bine să nu facă ceea ce face pentru că are nevoie de bani, ci pentru că vrea să susțină pe alții, pentru că are ceva de spus. Sigur, toți avem nevoie de bani dar aceștia e bine să urmeze scopului, nu invers.

Ați cunoscut foarte mulți lideri de-a lungul timpului. Există o trăsătură sau o combinație de trăsături pe care le au toți în comun? Ce anume îl face pe un om să fie un bun lider?

G. D.: Cunoaștere de sine, empatie, compasiune, smerenie; îmi place să văd lideri care au dubii, care știu că, cu cât știu mai multe, cu atât realizează cât de puține știu. Mă feresc de auto-suficiență, de oameni care au standarde joase cu ei înșiși, dar au așteptări mari de la alții.

Un bun lider are nevoie să ia decizii uneori nepopulare, să țină în echilibru mai multe idei, păreri, chiar contradictorii, să comunice bine, să gândească critic, să aprecieze implicațiile unei acțiuni sau decizii pe termen lung și în mai multe zone de business.

Ce sfat ați da sau dați mereu femeilor și bărbaților care aspiră să fie lideri sau sunt deja lideri în domeniile lor de activitate?

G. D.: Să nu înceteze să învețe, să știe că cea mai bună investiție pe care o pot face e în ei înșiși; să caute să se înțeleagă pe ei și pe cei din jur; să aibă mereu un mentor, coach, pe cineva care să îi asculte, să îi conțină, pentru că e adevărat că poate fi greu de dus singurătatea liderului, mai ales când e sus în organizație; să nu se lase impresionat de forme fară fond; să caute dincolo de poleială; să demonstreze ei întâi comportamentul pe care îl așteaptă de la ceilalți; să își trăiască viața, dincolo de job, pentru că asta le va da energie, idei, disponibilitate pentru angajamentele profesionale; că e bine să aibă mai multe ancore, nu doar serviciul: prieteni, familie, pasiuni, toate e bine să fie cultivate.