Inconstientul vietii profesionale

Biroul se transforma uneori, intr-un teritoriu de lupta unde situatiile cele mai banale degenereaza in adevarate conflicte. Iar frustrarile acumulate scad performanta. Mihai Stanescu, coach, analizeaza doua si­tu­a­tii si felul in care se pot evita neintelegerile.

Cand vine vorba despre job, auzim frecvent sintagma „a doua familie“. O buna parte din viata noastra se consuma la serviciu. Nu rareori, a­du­­cem acasa, in „prima“ familie, pro­blemele, nemultumirile, fra­man­­­tarile, stresul acumulat in timpul ce­lor opt ore, daca nu mai mul­te, petrecute la birou.

Ce se in­tam­pla, de fapt? Cand adunam la­o­lalta per­soa­ne supuse presiunii per­formantei, apar tensiuni. In timp ce partenerii de viata ni-i putem alege, co­legii de serviciu ni se dau la pachet cu fisa postului. Intervin incompatibilitatile de caracter, de gus­turi, lipsa de afini­tati. Toate a­ces­te nepotriviri pot du­ce la o atitudine de respingere. Se instaleaza un tip de reactie care, in mod ciudat, ne amin­teste de ceva cunoscut.

Si asta, fiindca, asa cum spun psihologii, relatiile noastre pro­fesionale sunt cel mai adesea ima­­ginea legaturilor pe care le-am avut in co­pi­larie cu anturajul nostru. Seful, eterna figu­ra a autoritatii, ne face sa retraim raporturile cu pa­rintii. Colegii sunt i­ma­ginile aduse in prezent ale fra­tilor si surorilor noas­tre. Reju­cam cu ei scenariile din trecut.

Partea buna a acestei potentiale dra­me este ca putem sa remediem in prezent un model de relatie la care am contribuit in familia de origine. In aceasta falsa familie, reprodusa in­constient, coach-ul joaca un rol de me­diator impartial. El ne poate aju­ta sa triem situatia prezenta, reala, de cea care vine din trecutul nostru. Daca exista neintelegeri in­tre colegi, inseamna ca ceva nu functioneaza. Fara intrebarile bune, nu exista so­lu­tii-miracol. Rolul coach-ului con­s­­ta in a asculta ceea ce e trecut sub ta­ce­re si de a face sa se vorbeasca des­­­­pre ceea ce nu se spune.

De ce nu mi-a dat buna ziua?

Cristina M., 28 de ani, responsabil administrativ
„Nu inteleg: in dimineata asta, seful nici macar nu m-a salutat! De vreo sapta­ma­na, abia daca imi adreseaza trei cuvinte, si acelea pe un ton… Niciun zambet. Se poarta de parca as fi un robot. Pare ca are ceva cu mine. Dar oare ce sa fie? E adevarat, am intarziat luni, insa am anuntat. Am avut o noap­te groaznica. Iulian a facut din nou o criza puternica de astm si am fost nevoita sa merg cu el la Urgenta. Pentru acea intarziere, am stat peste program seara si nu mi-am luat pauza de pranz.

Dar el nu remarca niciodata astfel de comportamente. In­totdea­u­na se concentreaza pe ce nu merge, insa niciodata nu imi spune un cuvant de incurajare pentru ca mi-am facut bine treaba. Sunt convinsa ca ma detesta.”

Ioan C., director finan­ciar si patronul Cristinei
„Probleme cu Cristina? Nici vorba, totul merge foarte bine! Este o femeie constiincioasa, riguroasa, foarte inte­re­sata de ­munca. Re­zul­ta­tele pe care le obtine sunt cu totul satifa­ca­toare. Ca noi toti, din cand in cand, face si ea gre­seli, dar nu fgrave. Imi spuneti ca a intarziat luni. Se poate. Nu sunt a­tent la ast­fel de detalii, sunt preo­cupat de cu totul alte lucruri. Din moment ce lucrul e bine facut, am incredere.

Are probleme perso­nale? Pen­tru mine este o chestiune de respect sa nu ma implic in pro­bleme­le per­so­na­le ale celor din jurul meu. Eu cred ca ea este un excelent res­pon­sabil ad­minis­tra­tiv, ca isi face bi­ne munca. Si nu in­teleg care ar putea sa fie motivele sale de nemultumire.“

Analiza coach-ului

In coaching, facem o diferenta in­tre doua tipuri de probleme: problemele sigure si problemele re­­a­le.

O problema sigura este aceea pe care o impartasim celorlalti si pe care, de regula, o putem re­zolva u­sor.

Problema reala a­pa­re de o­bicei mai greu la supra­fa­ta, si este subiectul principal al coa­ching-ului. Care este problema, de fapt ? – o in­trebare care poate valora cat o mie de solutii. O ipote­za de lucru ar fi o schim­bare de con­­tract psihologic intre Cristina si Ioan. Cu alte cuvinte, sa se angajeze amandoi intr-un proces de comunicare profunda, cu obiectivul clar definit de a modifica acordul dintre ei conform cu noile pozitii de viata si obiective ale fiecaruia.

O varianta de incepere a acestei tran­zi­tii catre o noua stare de echilibru ar putea incepe raspunzandu-si fiecare la cate o intrebare: „Cristina, cum poti afla ce parere are cu a­de­va­rat Ioan despre tine si despre activitatea ta profesionala?“. Apoi: „Ioan, cum ai pu­tea sa ii arati Cristi­nei sentimentul de incredere a­proa­­­pe absoluta pe care il ai fata de ea?“. Odata cu raspunsurile, este po­sibil ca cei doi sa inceapa un dialog autentic, in care sa isi ofere reciproc spatiul de intelegere si acceptare de care au nevoie. Acesti profesionisti ar avea nevoie sa con­sti­entizeze un lucru fundamental: in noua cazuri din zece, persoa­ne­le isi pot satisface nevoile a­u­to­nom si responsabil in urma unei dis­cutii deschise si eficiente.