Si profesorii sunt stresati
Confruntati cu stresul si cu agresivitatea, dascalii nu se mai pot descurca cu rolurile de asistenti sociali, de „jandarmi“ si de profesori. E drept pentru ei sau pentru elevii lor?
Asteptarea de a-i face pe toti sa reuseasca. Responsabilitate coplesitoare! „Nu avem dreptul de a gresi, elevii nostri simt imediat!“, spun deseori profesorii. Cand exista vointa de a nu dezamagi niciodata, incep problemele. Ceea ce ii face cel mai adesea sa clacheze pe profesori este punerea in discutie a competentei lor, deci a imaginii de sine. Identificarea cu functia este enorma. Ceea ce evidentiaza, de asemenea (lucru deja experimentat cu numerosi pacienti) este specificul relatiei profesor-elev, o relatie in oglinda.
A preda elevilor inseamna a ne reintalni cu propria copilarie, si are in vedere, de asemenea, riscul de a vedea aparand temerile si conflictele inconstiente. In raportul sau educativ al elevului, adultul isi pune in joc propriile credinte, placeri, fantasme. „Predam cu ceea ce suntem; foarte putin cu ceea ce stim“, explica psihanalista Anny Cordié. Pe de alta parte, tinerii ii trateaza pe profesori ca fiind parintii lor. Este fenomenul transferului, iar profesorii care ignora acest lucru primesc urme ale agresivitatii care nu le este destinata. Ramane de aflat care este solutia pentru a tricota „toate aceste lucruri“.
„Toate aceste lucruri“ sunt un rezervor inepuizabil de umbre ale inconstientului. Evident, retetele pedagogice si metodele didactice „miracol“ nu sunt suficiente. In anumite institute universitare de formare a cadrelor didactice, se incepe reflectarea la aceste aspecte „psy“. Este si timpul, intrucat lipsurile sunt urgente: exista foarte putine cunostinte despre dezvoltarea copilului niciun suport psihologic pe teren.
Atunci, odata aflat in arena, fiecare se descurca cum poate. Primele dati lasa pentru unii amintiri de nesters. S., 31 de ani, suplinitor de istorie si de geografie, s-a vazut ajuns intr-o institutie scolara dificila. „Exista acest sentiment de a nu avea priza la elevi, de a nu putea face nimic. Obiectivul atunci este ca ei sa ia loc, sa isi scoata lucrurile din ghiozdane in liniste, apoi sa ajunga sa scrie titlul lectiei fara a se mai ridica din banca. Abia apoi puteti spera sa le transmiteti putin din ceea ce stiti!“
L., 39 de ani, profesoara de franceza, s-a vazut repartizata in zona de educatie prioritara inca de la iesirea ei din formare: „Nu crezi ca va fi usor, dar nu ai nicio idee despre amploarea catastrofei! Intr-o ora, elevii ne-au masurat! Este greu sa asimilez faptul ca te gasesti intr-un raport de forte. La inceput, incercam sa dam pedepse «inteligente» si, foarte repede, dam si cu linia la palma, ca toata lumea!“
S-a zis cu respectul din partea elevilor!
Din acest considerent, solidaritatea intre profesori este esentiala. „Cancelaria este ca un fel de confesional“, povesteste S. „Venim acolo ca sa mai rasuflam, sa ne descarcam, sa ne felicitam. Acolo auzim ca nu suntem singurii care au probleme, intelegem ca nu e vina noastra, ci a sistemului… Acest lucru atenueaza angoasa. Si apoi, avem in comun clasele dificile. Anul acesta, am avut o clasa cu care am fost foarte fericit. Trebuie sa fie si asa. Altfel, nu as fi putut continua.“
Dar nu toti profesorii au aceasta usurinta de a comunica. Una este sa te plangi de singuratate, si alta sa accepti sa nu mai fii singur la carma. De a recunoaste ca ai nevoie de sustinere. Profesorii debutanti, mai ales, ezita foarte mult sa il ceara. Se regaseste in cazul lor aceasta frica de a nu fi la inaltimea asteptarilor. „As fi cea care nu stie sa isi faca treaba, asa ca prefer sa pastrez anumite lucruri pentru mine“, marturiseste C., care, de altfel, a si renuntat la invatamant.
Dar aceasta munca, in conditiile actuale, nu mai poate fi sub conducerea unei singure persoane, dotata cu toate competentele: profesor, jandarm, judecator, asistent social etc. Toti cei care au reflectat la „nelinistile“ profesorilor ajung la aceeasi concluzie: trebuie sa fie solidari. Ceea ce confirma si L.: „Am reusit sa facem rost de o infirmiera, consilierul de orientare (singurul psiholog din institutiile liceale), care vine marti dupa-amiaza, si asistentul social, care vine o jumatate de zi pe saptamana. Dar este insuficient!“
Un alt subiect care o infurie pe L.: politica ce consta in asteptarea ca toata lumea sa intre in examenul de bacalaureat. „La un consiliu cu clasa, am fost intrebata de ce am pus note de 5. Mi s-a spus ca sunt prea exigenta, ca nu trebuie sa ii fac pe elevi sa dispere!(?) Aceasta demagogie o suport cel mai greu. Copiii sunt mintiti, li se dau iluzii despre adevaratul lor nivel. Sunt obligati sa suporte o pierdere de sanse.“
Renuntarea la iluzia pedagogica
„Ramane o meserie frustranta“, concluzioneaza S.. „Care, in plus, mai e si prost platita, cu o recunoastere sociala nula!“ Richard Rechtman intareste aceasta afirmatie: „Nu mai este o munca recunoscuta, valorizata. In loc sa cautam sa res¬tauram aceasta imagine, societatea devine ecoul suferintelor si plangerilor.“ Desigur! Dar va fi nevoie de curaj pentru profesori pentru a accepta iesirea din aceasta complacere si a incepe repunerea sub semnul intrebarii, renuntarea la acea „iluzie pedagogica“: faimoasa neutralitate a invatamantului, posibilitatea de a stapani relatia educativa. Este timpul sa facem cunoscut urmatorul lucru: aceasta meserie este cea mai subiectiva, cea mai intima din cate pot exista.
A avertiza asupra mizelor acestei profesii si a le impiedica pe cele mai fragile dintre ele este o idee ce poate soca. Dar nu si pe Jean-Luc Aubert, psiholog: „Pentru a intra in orice intreprindere, trebuie sa treceti numeroase teste, dar in educatie intrati pe baza de diploma!“.
