Atunci când ai o persoană dragă bolnavă, devii umbra ei

Nu este simplu să te îmbolnăvești, dar nici să ai o persoană dragă bolnavă. Este o luptă continuă cu tine, cu ce poți face, cu ce nu poți face, în care te pierzi și în care, uneori, pierzi totul la final.

Citește și:

De ce este important timpul pe care îl petrecem cu prietenii

Noi suntem singurii care ne punem piedici în calea fericirii

Viața este o loterie, iar într-o zi totul este perfect, o rutină obășnuită și un confort (relativ), pentru ca a doua zi întreaga existență să îți fie dată peste cap, să simți că pierzi totul și, îndeosebi, controlul.

Ești bine, totul merge ca pe roate, ai o familie frumoasă, multe planuri de viitor și brusc, te lovește viața în plin și îți arată că basmul în care trăiai până acum e doar o mare iluzie pe cale să se termine, pe cale să devină coșmar. 

Așa că atunci când auzim de astfel de cazuri, empatizăm cu persoanele respective, dar ne scuipăm în sân să nu cumva să ne lovească pe noi o astfel de veste. Să nu cumva ca boala să ne zdruncine acea siguranță pe care credem toți că o avem.

Dar nimeni nu ne poate feri de această fragilitate pe care cu toții o avem. Și oricât am spera că nu ni se va întâmpla nouă, uneori, lucrurile ne scapă de sub control și nu depind de noi.

Pe lângă situația nefericită de a afla că ai o boală incurabilă, poți să te afli în situația tristă de a avea pe cineva bolnav. Iar dacă vorbim despre una dintre cele mai importante persoane din viața ta (poate chiar singura), cu atât mai dificilă este vestea și situația pe care o ai de traversat.

Dacă a fi bolnav este cel mai grav lucru care ți se poate întâmpla, a avea alături un om bolnav, după părerea mea, are aceeași însemnătate.

Există chiar și momente în care ai prefera să fii tu acolo, în locul lui, decât să fii un spectator neputincios, martor al degradării fizice și psihice cu care nu te poți lupta în locul lui.

Este crunt ca omul pe care îl știai odată un munte, pe parcurs, să nu mai poată  să își ia măcar un pahar cu apă. Și mai crunt este că, în ciuda tuturor eforturilor, nu poți face nimic.

…Sau orice ai face este în zadar, te lupți cu morile de vânt și îți dai seama cu fiecare secundă care trece că lupta devine tot mai intensă, iar tu pierzi teren pe zi ce trece tot mai mult.

Pe lângă toate aceste sentimente, se adaugă sentimentul de vinovăție, că tu nu poți face nimic să îl salvezi, că poate nu ai făcut destul, că poate undeva în lumea asta există un vraci, un doctor, un ceva care îl poate face bine, iar tu nu ești capabil să găseșți acel ceva care să aducă vindecarea.

Urmează mulți de „trebuie”: trebuie să lupți, trebuie să fii puternic, trebuie să nu plângi de față cu bolnavul și să nu îi adâncești depresia.

Cum oare să putem face toate aceste lucruri? Cum și cât să ascundem disperarea proprie? De ce este greu de înțeles suferința celui care se află alături de omul bolnav?

Este normal, nu ni se întâmplă nouă. Și totuși, ni se întâmplă nouă. Uneori, bolnavul se adaptează mai ușor și mai repede decât putem noi să o facem.

Dacă de multe ori bolnavul se resemnează, își dă seama spre ce se îndreaptă și știe că nu mai e cale de întoarcere, cel de lângă el, încă se luptă să schimbe deznodământul și să se mențină pe el și cel de alături pe linia de plutire.

Oare ce înseamnă să fii puternic? Aud asta frecvent de la cei din jur. Poate nu trebuie să fii nicicum decât așa cum te simți.

Pentru că ai dreptul să suferi, să te simți copleșit, așa cum ai dreptul, la rândul tău, la sprijinul și înțelegerea celorlalți.

Deseori, cei din jur ajung să facă mai mult rău decât bine, având așteptări din partea ta, chiar și atunci când tu simți că cedezi sub presiune.

În unele momente îți dai seama că nu se mai poate face nimic, începi să te pregăteșți psihic pentru ce va urma, poate cel mai greu moment din viața ta.

În momentul următor, te simți extrem de vinovat de parcă ai cedat, ai renunțat la luptă, ai capitulat și nu poți face asta. Pentru cel de lângă tine și pentru ca tu să poți continua, continui să speri, să crezi într-o minune, să îți spui că speranța ta poate schimba lucrurile. De parcă Universul te întreabă ce vrei…

Dacă ajungi și în momentul inevitabil, în care pierzi persoana iubită, simți vină și eșec. Te întrebi dacă puteai face mai mult sau altfel, te întrebi și dacă au contat eforturile tale. Simți nevoia să te lupți cu toți cei din jur și cu Universul pentru dreptate.

E dificil să treci prin toate astea, mai ales când te simți singur. Când cei din jur pun accent pe „trebuie”, când nimeni nu mai are resurse pentru tine, iar tu cel mai puțin.

Uneori, nimic nu trebuie. Uneori, nu ai nimic de făcut decât pace cu tine și cu acceptarea neputinței tale umane. Uneori, ai de traversat o perioadă dificilă, poate cea mai dificilă din viață, în care să găsești resursele de a avea grijă de tine și sufletul tău.

Uneori, trebuie doar să te ierți că nu ești supraom, că destinele nu depind de tine, că viața nu poate fi negociată, mereu, așa cum ți-ai dori. Acceptarea este cea mai dificilă etapă. La fel și speranța fragilă că într-o zi, vei purta suferința cu tine fără durere acută, fără vină și neputință.

De R.B.

Foto: shutterstock.com