Am avut o aventură de-o noapte. De ce mă caută după un an… rămâne un mister
Nu mi-am dorit o aventură de-o noapte, dar dacă așa s-a întâmplat, am luat experiența ca atare. Interesant este că, după un an, tipul mă caută…
Citește și:
Nu mai aștept de la nimeni să își asume responsabilitatea fericirii mele
Am aflat că soțul meu are o aventură, iar eu încă nu am o reacție
El voia o aventură, eu voiam o relație. Nu am chiar 18 ani, motiv pentru care, deși am văzut că nu ar merge într-acolo întâlnirea noastră, mi-am permis o noapte de sex.
Nu e ceva ce îmi doresc și nici nu am simțit vreo altă satisfacție decât cea fizică. Dar cum joc prea mult și prea des după reguli (care de altfel îmi plac), am vrut să îmi permit libertatea de a face „o nebunie”.
Da, nu toate suntem atât de emancipate sexual încât să considerăm sexul precum o sesiune de shopping – am fost, am luat ce am vrut, am și uitat de eveniment.
Nu m-a marcat foarte tare, dar am simțit acea ușoară dezamăgire. Atunci când ești obișnuită să reprezinți ceva pentru partenerii pe care îi alegi, brusc, ai o aventură și totul se termină cu „mulțumesc, te pup”.
Îmi asumasem noaptea respectivă, știam că nu va fi altceva decât a fost, dar mi-am și promis că nu mai repet experiența. Am nevoie de contact emoțional mai mult decât de cel sexual.
Partenerul meu de-o noapte cu care, înainte de „eveniment” interacționasem on-line, a dispărut, elegant, cum (probabil) se dispare după sexul de-o noapte.
L-am lăsat dispărut, nu am interacționat cu el mai departe de „dimineața de după” și mi-am văzut de treabă.
Da, am dezbătut momentul cu cele mai apropiate prietene și, poate, de ce nu, am căutat puțin confort în discuțiile cu ele. Cum spuneam, astfel de evenimente nu fac parte din viața mea, nu mă regăsesc în ele și, după ce am trăit experiența, nu vreau să repet vreodată.
Interesant este că, la un an după noaptea respectivă, omul mă caută. Acum, nu cred că i-am dat impresia că aș vrea o dată pe an, să mă culc cu el, dar ceva îl face să îmi scrie. O crede că sunt „up for it” sau se plictisește, nu aș putea să știu.
Nu i-am raspuns, e inutil și nu văd ce am avea de discutat („mai ții minte…?”). Ce mi s-ar părea decent, însă, este să nu mai dea niciun semn. Nu suntem prieteni, amici, sau fuck buddies.
Nu avem lucruri în comun și nici despre ce să vorbim. Nu îmi imaginez că am fost memorabilă (deși, naiba știe ce talent nebănuit – de mine – oi fi) și nici că am lăsat loc de „hai să (ne) mai”.
Este, totuși, interesant, să vezi oameni diferiți de tine și că sunt și astfel de oferte (masculine) pe piață. Refuzul meu de a răspunde la mesajele pe care mi le trimite (cam la două săptămâni) poate avea multiple interpretări.
Primesc inclusiv mesaje cu „am văzut că mi-ai citit mesajul haha”. Mi se pare abuziv. Nu dau „block” din principiu. Nici nu mă interesează ce impresie are el de pe urma reacției mele. Dar apreciez la cei din jurul meu decența de a accepta un „ignore” și de a-și vedea de viață. Cum fac și eu.
Foto: shutterstock.com
