Bătaia nu e o dovadă de iubire și, nu, nu e ok să te bată

E foarte ușor să facem pe deștepții și să arătăm cu degetul, să spunem „vaaai, dar eu nu aș accepta niciodată, ce proastă“. Însă din păcate bătaia e o realitate frecventă și e foarte greu să te desprinzi, de frică, din dependență, din iubire cu speranța că se va schimba… Eu știu, pentru că mi s-a întâmplat.

Tata o bătea pe mama, constant. În mine nu a dat niciodată dar m-a jignit de nenumărate ori, așa că nu am fost prințesa lui tata și nici mama regina lui.

Inconștient am înțeles că asta e normalitatea, ca bărbatul să își bată femeia, să ți se spună vorbe urâte și că nu valorezi nimic. Care stimă de sine? Care încredere în sine?

Dacă părinții și-ar crește fetele altfel, le-ar trata cu respect, le-ar învăța că merită tot ce e mai bun și mai frumos pe lumea asta, cu siguranță nu ar accepta toate mizeriile care le otrăvesc viața.

Și dacă ar avea un bun exemplu de cuplu, iar lucrurile ar sta altfel. Nu vă mai iubiți? Nu vă mai suportați? Vă apucă nervii numai când îi vedeți fața?

Divorțați, oameni buni! Că altfel vă distrugeți viața voastră dar și pe cea a copiilor voștri! Și voi meritați să fiți fericiți, și aia mici la fel.

Citește și:

5 femei celebre care au avut relații abuzive

Violența domestică nu înseamnă doar abuz fizic

A, și să ne înțelegem, ambii mei părinți erau profesori, tata nu bea, aveam o situație financiară foarte bună, iar din afară păream familia perfectă pe care să o invidiezi de nu mai poți.

Așa că m-am făcut mare și mi-am luat un soț după chipul și asemănarea tatălui meu. După primul an de căsnicie parcă s-a schimbat la 180 de grade. Așa mă amăgeam eu, că semnele au fost mereu.

Crize de nervi că am întârziat 5 minute, dat cu pumnul în masă că mie îmi e somn și vreau să plecăm acasă de la restaurantul unde eram cu prietenii lui, spart farfuriile că nu sunt în stare să fac o mâncare ca lumea etc

Așa că treptat am devenit expertă în machierea vânătăilor de la ochi și găsirea de scuze nenumărate pentru el.  Am ascuns tot de familie, prieteni, îmi era rușine și aveam senzația că eu sunt de vină. Că nu sunt suficient de bună, că sunt rea, că merit…

Și da, întotdeauna începe treptat: jigniri urâte, apoi îmbrânceli, după care o palmă, și încă o palmă, mai multe, pumni… Plus scuze după, jurăminte că nu se va mai întâmpla.

Îmi făcea cadouri scumpe, buchete imense de flori, vacanțe, totul ca să-l iert. Și se comporta ireproșabil, până data viitoare…  E ca un bulgăre de zăpadă și te minți singură că el nu e așa, doar a greșit și de fapt te iubește.

Sentimentele mele cred că au evoluat în funcție de violență. În prima perioadă parcă eram amorțită, șocată, nici nu îmi puneam problema să plec, apoi eram convinsă că iubirea mea îl va salva, apoi tocmai pentru că mă iubește sigur se va schimba.

După care lobotomie. Mă obișnuisem cu bătaia și parcă îmi luase Dumnezeu mințile, pur și simplu era parte din cotidian, din rutină, eram ca o păpușă care stătea acolo unde o puneai și care nu mai gândea. Poate așa mă apăram eu de traumă, nu știu…

În ultima etapă a apărut frica. O frică intensă, paralizantă. Îmi amintesc cum într-o vară a trebuit să port două săptămâni bluză cu mânecă trei sferturi pentru că aveam vânătăi pe mâini, iar o săptâmână am anunțat la serviciu că sunt foarte răcită dar eu așteptam să mi se desumfle ochiul stâng.

Începuse să călătorească foarte des în interes de serviciu, avea o afacere împreună cu frații lui, iar la un moment dat m-a anunțat că vrea să bage divorț. Clasic, se cuplase cu secretara.  Cred că ăsta a fost cel mai mare bine pe care a putut să mi-l facă.

Inițial nu am văzut lucrurile așa, am fost șocată, dar la 3 ani de la divorț realizez că eu aș fi stat în aceeași mocirlă fără să am puterea să mă rup.  

Pentru că am fost învățată că femeia îndură și nu am fost învățată să mă iubesc și să elimin din viața mea lucrurile care îmi fac rău. Dar acum lucrez la asta…

Foto: 123rf.com