Bunica mea m-a învățat că pot și merit să fiu iubită

Nu am avut parte de părinți iubitori, dar am avut norocul să am parte de bunica mea, care m-a învățat iubirea. Am pierdut-o, iar dorul de ea nu va putea fi înlocuit de nimeni.

Citește și:

Îmi e foarte greu să renunț la un comportament nociv: dependența de dulciuri

Am fost crescută de bunica mea. Dincolo de toate recomandările de parenting existente, anumiți părinți ajung să facă copii din motive egoiste sau superficiale.

Pe scurt, unora li se pare interesant. De la cât de grozav e să dai vestea unei sarcini sau nașteri, la cât de dificil este să crești un copil, puțini fac pașii necesari.

Ai mei, voiau copii pentru că, nu-i așa, asta fac cuplurile căsătorite. Despre creșterea lor nu s-au mai interesat, au lăsat totul în seama bunicii mele.

Din fericire, bunica asta știa să facă cel mai bine: să crească copii. Nu știu să cunosc atâta dedicare și iubire față de un copil cum am văzut la ea.

Eu nu îmi amintesc ca ea să fie obosită, stresată de câte are de făcut sau supărată că suntem în grija ei permanentă. Și eu și fratele meu, am cunoscut o singură mamă: pe ea.

Părinții mei au divorțat când aveam 10 ani, tata ne-a abandonat definitiv, iar mama și-a refăcut viața. A avut un alt copil cu noul soț, care a devenit ceva mai important pentru ea decât eram noi, iar eu și fratele meu am rămas cu părinții pe care îi aveam deja, respectiv bunicii.

Chiar și tataia, fost cadru militar, și un bărbat mai dur din fire, a trăit rolul de părinte cu noi. Și l-am trecut prin multe. De la a-i lipi bomboane în păr când dormea (aveam 3 ani și voiam să mănânce și tataia bomboane) la a plânge că nu vrea să spună la grădiniță că el e tata și nu tataia.

În schimb, bunica mea, acum că sunt adult, știu că a fost cea mai importantă persoană în dezvoltarea mea emoțională.

Dacă pentru mama eram un factor perturbator dacă aveam vreo nevoie… de supărări nici nu mai vorbim, pentru mamaia eram un copil care, printre alte nevoi, avea și nevoi emoționale de satisfăcut.

Dacă mama mă certa în caz că nu făceam exact ce spune ea, dacă țipa la mine sau mă pedepsea când i se părea ei că „sunt prea răsfățată” sau mă acuza că mă prefac și încerc să o manipulez când plâng, bunica știa să mă asculte și să mă ia în brațe. Știa, totodată, să îmi spună că mă iubește și dacă mă certa.

Știu cât de dificil este să ai părinți dezinteresați, distanți și egoiști. Evident, au lăsat urme. Dar, uneori, este bine să nu uităm acei oameni care ne-au ajutat să avem încredere în noi înșine, să compensăm neajunsurile, să înțelegem că merităm iubire.

De la ai mei am învățat că nu merit nimic. De la bunica mea, am învățat să contez. Iar pentru viitorul meu, aleg să nu uit niciodată, atunci când (încă) mai sunt copleșită de comportamentul părinților, că am avut-o pe ea în viața mea.

Știu că datorită ei sunt cine sunt azi. Îmi lipsește enorm, iar timpul cu ea a fost prea scurt, chiar dacă am avut-o 30 de ani lângă mine.

Mi-aș fi dorit să nu o pierd niciodată. Dar știu, în egală măsură că nu o voi pierde pentru că este parte din mine. Și îi mulțumesc că m-a iubit.

Foto: 123rf.com