„Câinele meu era un membru al familiei… Cum să nu mă doară când l-am pierdut?!“
Pe câinele meu îl chema Alcor și era iubit de toată familia. Când pierzi un animal de companie, durerea este la fel de mare ca după moartea oricărui membru…
Citește și:
Pisica mea este antidotul ideal pentru depresie
Compromisuri în cuplu. De ce am renunțat la iubit și am ales pisica
Pe Alcor l-am înfiat, așa îmi place să spun. Era un collie tricolor de talie mare și l-am cunoscut când avea trei luni. Era al unui prieten, iubitor de animale și, chiar dacă se pricopsise cu trei pui de rasă, prefera să îi știe în case în care vor fi iubiți, decât vânduți pentru o sumă frumușică.
Așa că nu m-am mai putut despărți de el. Aveam 25 de ani și, timp de nouă ani, am crescut împreună cu el. Cu toții. Alcor era blând și cuminte, era liniștit și căuta afecțiunea fiecăruia dintre noi, întorcând-o înzecit.
M-a învățat să am răbdare, să am grijă de un alt suflet și să știu că, orice s-ar întâmpla, nu sunt singură. Îl aveam pe el.
Un an mai târziu, m-am căsătorit, iar când Alcor avea 3 ani, am avut-o pe fiica mea. Pe care am crescut-o cu toții: eu, soțul meu și Alcor.
Și acum îmi amintesc când Maria avea trei ani și, în picioare, nu se vedea de câine. Cu toate acestea, insista să îl ducă ea de lesă, iar el, de teamă să nu o răstoarne, se lăsa târât în toate direcțiile.
Erau nedes-părțiți. O veghea când dormea, mă avertiza când se trezea, o păzea când era afară, o lăsa să se cațere pe el și se iubeau nespus.
La opt ani, Alcor a făcut o formă de cancer care l-a chinuit mult. Am încercat toți medicii și ne-am interesat de toate tratamentele. L-am operat, dar nu a avut remediu.
În schimb, se chinuia tot mai tare. Știi cum e să ți se spună că, dacă îl iubești, alegi eutanasierea? Știi cum e să plângă toată familia cu câinele în brațe că nu vor să îl piardă?
Maria plângea și în somn. Iar dimineața, când se trezea, îl mângâia pe cap și îi făcea masaj, «ca să se facă bine». Nu l-am putut chinui și am ales ceea ce ne-au spus patru medici. Iar apoi am avut casa și sufletele goale. Mult timp.
Păstrăm poze cu el și multe amintiri. Dar tristețea este aceeași și doliul la fel de puternic ca pentru orice alt membru al familiei. Pentru că un animal de companie asta este, iar rolul și locul lui în viața noastră nu îl poate ocupa nimeni.
Foto: shutterstock.com
