Co-parenting doar dacă este în interesul copilului…
Am divorțat acum 4 ani, dar și eu și soțul meu suntem implicați în creșterea fiului nostru. Sunt de acord cu nevoia de co-parenting, doar dacă este în interesul copilului.
Citește și:
Soțul meu a devenit mai popular și totodată infidel
De când a ajuns dorința de a te căsători subiect de ridiculizare? Mă simt de pe altă planetă…
Deși un divorț nu este niciodată plăcut sau ușor, și eu și Dan am conștientizat că avem un copil, iar nevoile lui au fost mai presus de ale noastre.
Am rămas în relații amicale, decente și ne ocupăm împreună de creșterea fiului nostru Matei, care acum are 7 ani.
Dincolo de diferențele dintre noi doi, care au dus la destrămarea căsniciei, Dan este un tată responsabil și iubitor. Este un model pe care îl vreau în viața fiului meu, de altfel foarte atașat de tată.
Nu aș încerca niciodată să intervin în relația dintre ei doi, iar dacă am vreo nemulțumire, o discut cu Dan și negociem ce considerăm împreună că este mai bine pentru Matei.
Dar suntem, îmi place să cred, doi oameni maturi și echilibrați. Am știut din momentul în care am decis că vom avea un copil că ne luăm un angajament permanent față de el. Iar asta e foarte important.
Pe de altă parte, am văzut și cazuri mai puțin fericite. Nu vorbesc despre copiii abandonați de părintele care pleacă în urma divorțului. Ci de acei tați care se insinuează în viața copilului în detrimentul lui.
La acele mame care își varsă năduful și visele spulberate în capul copilului. La copiii prinși în mijlocul războiului dintre părinți.
Dana îmi este prietenă, iar relația cu soțul ei a eșuat din cauza infidelităților repetate. Chiar și așa, acesta nu a iertat-o că nu s-a „sacrificat” de dragul copilului.
După părerea lui, odată ce au devenit părinți, Dana ar fi trebuit să ignore viața dublă a soțului, să se ocupe exclusiv de copil și să se bucure că aduce bani acasă.
El își dorea un copil. Ca pe o bifă suplimentară în rândul realizărilor personale. Dana își dorea o familie.
În consecință, în timpul pe care acesta îl petrece cu fiul lor de 10 ani, are grijă să îi reamintească mereu cum mami a distrus familia și l-a gonit pe tati. Evident, Dana e disperată și nu știe ce să facă.
Cel mic nu odată a plâns și a rugat-o să îl primească pe tata acasă. Pentru că emoțional, este manipulat și rănit de acesta.
Este una dintre situațiile complicate, prin care nu mi-aș dori vreodată să trec. Există o luptă permanentă în care întrebarea „ce e mai bine pentru copilul meu?” nu are un răspuns clar.
Un alt exemplu este de la școala fiului meu, unde cunosc cazul unui tată care își crește singur fiica. Mama, fosta soție, alcoolică. Nerecuperată și cu niciun interes să își rezolve problema.
Dar cu pretenții, întrucât statul i-a încredințat ei copilul. Doar îi e mamă. Iar ea, ca să îi fie mai simplu, l-a trimis la tată. Pe care îl manipulează constant amenințându-l că va lua copilul dacă nu se aliază pretențiilor ei. De cele mai multe ori, financiare.
Nu odată a luat copilul acasă doar pentru a-l ignora. Nu odată fetița a sunat plângând după tatăl ei. Care, în situația de față are de luptat pentru custodia copilului. Complicat, pentru că mama are mai multe drepturi.
Atunci când o relație nu mai funcționează, întotdeauna vor exista ecouri și asupra copilului. Este imposibil să îl protejezi și, oricât ai face-o, constată singur că ritmul lui de viață este schimbat, odată cu plecarea unui părinte.
Dar, chiar și așa, poți lăsa deoparte orgolii, supărări și nefericiri, dacă este în interesul lui și dezvoltării lui cât mai armonioase. Desigur, dacă ai cu cine.
Foto: shutterstock.com
